Atunci când nu eram

Somn ușor, iubito. Somn ușor.

E timpul, pui de Regină, mic, unsuros, galben, înfășurat în cârpe, prins în tuburi, copil al cerurilor, puiul meu. Acum ești mică, dar vei crește, vei fi mare de tot, mângâiată de noi, hrănită de noi, mamele tale. Aici, în uterul mecanic, crești sub ochii mei, puiule, până în ziua în care vor veni să te ia, să te ridice la cer și să te plimbe printre nori, să te ducă acasă. Atunci vei lua ceva din mine, nu? Vei purta amintirea mea printre stele, nu? O vei lăsa la poalele templelor negre, nu? Sângele meu te va hrăni, transpirația mea te va spăla, comoară a cerului, tu, stea printre stele, și nu vei uita niciodată de mamele tale, nu? Auzi cum îți cântăm?

Hmmmmmmmmmmmmm…

Ne auzi, puiule? Simți cum mă golesc de sânge pentru tine, prinsă aici în tuburi ca tine, hrănindu-te cu seva mea?

Hmmmmmmmmmmmmm…

Ești mică acum, Regina mea, dar cândva vei fi mare și vei veghea asupra universului, ca toți din neamul tău până acum.

Șșșș, ai auzit? Gata. A sunat alarma. Șșșș, nu plânge, noi plecăm acum, dar ne vedem mâine. Vor veni alte mame să te țină.

Șșș…

Somn ușor.

***

Închide ochii. Știe ce urmează – lumina îl va orbi și durerea de cap se va accentua. Trebuia să-și fi luat capsula de LifePlus în urmă cu trei ore și durerea din ceafă începe deja să se extindă și să urce cu furnicături spre creștet. Când poarta se deschide și lumina dă buzna în holul întunecat al halei, strânge din ochi și-și ridică palma deasupra ochelarilor măștii. Aude vântul, masca îi e lovită de un val de praf. Capul trimite sulițe de durere în brațe. Nu e vina lui că a sărit peste ora de medicație, își spune, e vina lor. Se grăbesc teribil în ultimul timp și cer de la ei mai mult decât pot oferi corpurile lor îmbătrânite. E drept, s-a obișnuit, cu LifePlus poate face lucuri care înainte ar fi fost imposibil de realizat la vârsta lui. Cine ar fi putut lucra acum cincizeci de ani timp de douăsprezece ore în fabrică la vârsta de nouăzeci de ani? Dar, iată, trei ore fără LifePlus și corpul începe să-și resimtă vârsta, să scârțâie pe la încheieturi, ochii dor și respirația e mai grea. Și memoria… memoria îi joacă feste. O singură dată a pățit așa ceva, nu mai știa când, cu ani în urmă, poate chiar cu zeci de ani în urmă, când a întârziat să înghită capsula șapte ore și a ajuns în fața altui modul de locuințe, confuz și dezorientat. Acum se pregătește să părăsească hala și să urce în trenul suspendat care să-l ducă la modulul său, unde-și va lua doza de LifePlus, va dormi și va fi bine. Nici nu se putea altfel.

Ochiul din sticlă de deasupra ușii clipește.

Trece grăbit peste platforma care leagă hala G-11 de vagonul ruginit, fiecare pas trimițând valuri de durere în creier și înapoi. Intră și se așază. Niciodată nu a ieșit la ora aceasta de la muncă. Sunt alți muncitori, de la alte hale, doar el de la G-11, nu știe de ce, nu încearcă să-și explice. E voia lor, a Celor în Negru. Uneori fac lucruri ce par a fi fără sens, aleatorii, alteori sunt extrem de bine organizați, inteligenți. Trebuie numai să-și ridice privirea și să privească șirul nesfârșit de hale ce se întinde până la orizontul portocaliu, între ele șinele suspendate ale trenurilor, iar sub ele nisipul fierbinte al unui pământ pustiit și carbonizat în urmă cu… cu câți?… șaptezeci de ani? Poate. Nu mai știe, durerea de cap se întinde ca pânza de păianjen peste amintiri.

Trenul pornește. Nu recunoaște pe nimeni în jur. Doi bărbați sunt de la cuptoare, atât își poate da și el seama. Hainele lor, cârpe cusute între ele, sunt murdare de funingine și numai fața le este albă, acolo unde se acoperă cu măștile. Dar femeile pot veni din orice hală, nu știe la ce stații mai oprește trenul acesta, care circulă la o oră la care el ar fi trebuit să fie deja de mult în modulul său, conectat la Plan, poate chiar alunecând în somn, poate, cine știe? E greu să-și dea seama ce vârstă au, LifePlus s-a ocupat de asta. Pot avea cincizeci de ani, sau pot avea o sută de ani. Vârsta nu mai joacă un rol. Atracția se calculează altfel în noua lor lume. E mai ușor, da, totul este mult mai ușor. Adică mai bine.

Trece de G-10. În compartiment e cald. Își dă masca jos. Trenul se oprește. Femeile coboară (deci lucrează la G-9; se lucrează noaptea?), alte șapte persoane intră. Se așază și trenul pornește. Ochiul de sticlă suspendat trece dintr-o parte în cealaltă a compartimentului, rotindu-și camera pentru a-i înregistra pe cei nou veniți. El se uită pe geam și se întreabă când și dacă va mai prinde o Lansare. Sunt rare, se fac mai ales noaptea, foarte rar ziua. A prins patru sau cinci în șaptezeci de ani. O să mai prindă, e sigur. LifePlus va avea grijă de asta. LifePlus are grijă de tot.

Își trece privirea peste chipurile celor noi, unele acoperite cu măști, altele doar cu murdăria unei zile de lucru în hale, trudă pentru Regine. Doi dintre ei sunt foarte tineri și au acea privire tâmpă a noilor generații, amorțiți în trup și-n suflet, cu sângele plin de LifePlus, scufundați în somnul profund al celor mulți și identici. În el, ca și în mulți alții din generația sa, încă mai palpită din când în când amintirea unor vremuri de dinaintea venirii Celor în Negru. A fost și el cândva tânăr, demult, nu mai știa exact când. Tot capsula verde a avut grijă și de asta.

Vagonul se oprește, ușile se deschid. Nu iese nimeni. Intră cineva. Întâi vede mănușile gri și, încolăcit în jurul brațului drept, cablul care dispare în ceafă. Privirea îi urcă pe cablu, apoi se oprește pe buzele ei. Urcă: nasul. Apoi o vede. Se uită la ea împietrit, amețit, sângele inundându-i creierul năpădit de dureri. Nu știe sigur, nu poate spune cu siguranță, dar e ceva… Nu vede când se închid ușile și când pleacă trenul, nu aude nici bâzâitul ochiului din tavan și nici nu știe când a avut timp să se așeze, dar a făcut-o chiar în fața lui, pe celălalt rând. E ceva în chipul ei. Chiar dacă e doar jumătate de chip, obrazul drept, ochiul drept și gura, restul fiind acoperit cu o placă de metal ruginită și prăfuită, chiar și așa, e ceva… Părul îi este prins în coc sub batic și privirea îi e ațintită undeva deasupra lor. Nu-l vede, e absentă, e altundeva, departe. Miroase a hală și brațele-i sunt aspre și negre. Ceva străbate cei doi metri dintre ei ca un bici electric și împinge sângele în cap și capul bubuie și ochii dor și mușchii ard și carnea tremură și și și…

Să fie ea?

***

Nu era nimeni în acea dimineață în acel colț de plajă, la poalele stâncilor, în afară de ei. Soarele cădea pe sânii ei, acolo unde el își lăsase saliva. O privea arcuit peste ea. Ea s-a uitat în stânga și apoi în dreapta – marea se sprijinea într-un cot – și, văzând că nu vine nimeni, zise:

— Acum.

Și el intră în ea și valurile se înfoiau și-și trimiteau spuma până la ei, gâdilându-le vârfurile degetelor de la picioare. El își împingea șoldul în al ei și ea gemea și îi spunea pe nume și tare ar fi vrut să-i spună că-l iubește, dar nu i-o spusese încă niciodată, și, acum că știa că-l iubește, îi era și mai frică. Când să o zică, el pătrunse și mai adânc în ea și ea dădu ochii peste cap și se hotărî, din nou, să mai aștepte o zi, două, să mai aștepte o vreme.

— Stai bine?

— De ce? Să mă opresc?

— Nu, te rog, nu.

— Stau bine.

— Bine.

Printre pleoapele întredeschise vedea cerul care se întuneca rapid. Vântul împingea nori negri către vest (sau est, sau nu știa, nu conta). Dar printre nori mai era ceva, ceva mai negru, care se mișca. A deschis ochii larg. Erau păsări. Multe păsări.

— Uite, zise.

El ridică ochii și se opri.

— Nu te opri.

— Stai, zise el.

Ieși din ea și se întoarse pe spate. Abia atunci simți cutremurul, pe care, în dansul lor trupesc, nu-l simțise.

— Ce se întâmplă? întrebă ea și se ridică în coate.

Păsările se adunaseră deasupra mării și se învârteau într-un cerc larg, iar zgomotul bătăilor din aripi răsuna deasupra valurilor ca un ropot de ploaie.

— Dani, ce se întâmplă? repetă și-l privi.

Plaja se zdruncina tot mai tare, dar Dani nu zicea nimic. Privea încruntat păsările. Apoi zise:

— Nu știu. Să ne îmbrăcăm. Cred că e un cutremur.

S-au ridicat și s-au îmbrăcat repede. Abia își mai țineau echilibrul, balansându-se de pe un picior pe celălalt, îmbrăcându-și pantalonii, când auziră un zgomot din direcția valurilor. Și-au ridicat privirile și au rămas privind marea: păsările se aruncau în valuri cu capul în jos, toate deodată, prăbușindu-se orbește ca bolovanii în apă. Toată marea era o spumă frământată, amestecându-se cu roșu.

— Dani!

Și atunci au luat-o la fugă, ținându-se de mână, dar pământul se zdruncina și ei se împiedicau. Zgomotul creștea, venea din cer și din pământ, din apă și din ei. Strigau, se împiedicau, se ridicau, fugeau. Mai aveau doar câțiva pași până la faleză, când plaja se despică și amândoi căzură câțiva metri în hăul umed și rece. Apoi totul s-a întunecat.

***

Nu știa cât timp trecuse, nici unde era. Nu știa dacă ea mai era cu el, nici dacă mai trăia. Dar zgomotul era real, un hârâit constant care părea să vină de peste tot. Ținea ochii închiși, sau poate că pământul îi acoperea chipul. Îl durea capul și un somn profund ca un vultur dădea târcoale corpului, acolo, în nisipul umed, în balta murdară a mării din pământ. La fel de reală i-a părut și smucitura, creierul îi zvâcnea sub os și încheieturile îi ardeau. Întunericul deveni ceață, iar ceața se prefăcu în lumină și, în lumină, câteva siluete înalte și negre trăgeau de el și-l aruncau dintr-o beznă în alta. Întunericul se mișca, stătea pe loc, apoi pornea din nou. Auzea uși trântindu-se, se făcea lumină, apoi din nou întuneric. În jurul său se adunau corpuri, le simțea pielea, căldura, hainele, le auzea gemetele și, printre pleoapele mijite, vedea sânge, mult sânge, piele și os. Se pipăi – era zgâriat și frânt și, după ce bezna se mai spulberă o dată și un nou trup fu aruncat lângă el, începu să vadă mai bine, să înțeleagă ce se întâmplă, să se teamă. Primul gând se îndreptă către ea: unde era, ce pățise, era oare și ea aici? Încercă să o strige, dar, îndată ce deschise gura, un șuvoi gros de sânge i se scurse de pe limbă pe bărbie. Nu putea striga, oricât de mult ar fi încercat. Și a încercat. Peste el fusese aruncat un alt trup, unul greu, masiv, lipsit de viață. Din capul acestuia se scurgea un firicel de sânge pe fruntea lui, asemenea unei idei șoptite din cap în cap, o idee moartă. Își reveni încetul cu încetul și înțelese, atât cât putea, că era transportat undeva, că ceva se întâmplase și că cineva îl luase din șanțul căscat pe plajă și-l aruncase în această beznă laolaltă cu alții ca el, unii vii, alții morți. Dar gândul la ea durea mai tare decât spatele frânt, decât dinții sparți sau pielea jupuită.

Întinse o mână și zgâlțâi persoana din dreapta lui. Acesta își întoarse capul și-l privi. Îi lipsea un ochi și pielea de pe jumătatea dreaptă a feței îi atârna ca o perdea roșie peste cea stângă. Ar fi vrut să strige, să lovească, să plângă, să facă orice, orice altceva decât să zacă strivit sub hălci de carne frânte. Apoi auzi alarma…

Uuuuuuu… Uuuuuuu…

Un muget lung și greu se auzi din cer, de undeva de deasupra lui. Apoi încetă. Se opri și vehiculul în care era. După o pauză de câteva secunde, stomacul i se lipi de șira spinării. Containerul urca cu viteză. Apoi se opri. În jur nu se mai auzeau decât respirațiile agitate și gemetele celor din jur. Un fâsâit puternic și încăperea fu scufundată într-un fum dulceag. Și, odată cu fumul, veni și somnul.

***

Cât de mult semănăm. Vagoanele sunt pline de noi, toți ca niște copii perfecte, plimbate de la Regine la Plan, de la hale la somn. Mi-e drag de toți, i-aș îmbrățișa peste dunga roșie de pe podea, îi iubesc când ne aplecăm peste trupurile mici și neajutorate ale Reginelor, când închidem ochii și oftăm într-un glas, când văd tuburile roșii, pline cu sânge, coborând din tribune și intrând în acvariul Reginei. Avem un pui acum, îl iubesc. E mic, nu ca cel din G-11, care cică e mare, abia mai încape în acvariu. Sigur urmează Lansarea, sper să o prind, să nu se întâmple în timp ce dorm. Navele sunt agitate în depărtare. Nu mai durează mult.

Deja îmi lipsește mica mea Regină. Abia aștept să mă întorc la ea. Mă voi culca la noapte și, dacă portarul coridoarelor mă va lăsa, nu voi merge pe cel din piatră, ci voi călca pe cel din mușchi de copac. Să mă gâdile, să calc pe moale. Mi-e dor de copaci. Nu trebuie să o știe nimeni, dar mi-e dor de copaci. Mă voi rătăci până dimineața prin mușchi, voi visa, voi alerga și timpul va trece repede și de dimineață mă voi întoarce la lumină, la Regina mea mică și neajutorată.

De ce se uită așa la mine? Ne știm de undeva?

***

O nouă stație. Încă două și e acasă. Acasă – modulul său simplu, dar atât de bogat, mic, dar atât de încăpător… Urmează LifePlus-ul de seară, ceva mai întârziat, și apoi conectarea. În cele din urmă odihna. Atât. Nimic mai mult. Amintirea acelei zile l-a obosit, vrea să doarmă. Se uită la ea. Cândva a fost frumoasă, e sigur de asta. Acum chipul îi e acoperit pe jumătate și pielea brațelor îi e îmbătrânită, dar nu, nu știe cine e sau dacă e cumva… Ar vrea să se ridice, să o ia de mână și să o întrebe cum o cheamă, de fapt, cum o chema înainte de numere, coduri, culori, cifre, Plan, LifePlus și… și ce? Dacă ar face-o, ce? Oricum nu se poate. Nu are cum. Ultima dată când a văzut-o a fost în curtea lagărului, o amintire atât de bine ascunsă timp de zeci de ani sub palma protectoare a capsulei verzi, mama memoriei și a vieții, izvor al energiei sale, fântână a lichidelor sale. Și dacă s-ar ridica, tot nu ar putea ajunge la ea. Nimeni nu trece de linia roșie din podea fără să fie filmat și nimeni nu vrea să petreacă o săptămână în canal, la răcoare, la umezeală, în beznă, cu acele creaturi lunguiețe, pești, șerpi, ce naiba o fi în bălțile alea, doar pentru a sta lângă o femeie. Bărbații într-o parte, femeile în cealaltă. Așa a fost mereu. Ar vrea să se așeze lângă ea, să afle, să știe, să fie sigur, dar nu se poate. Nu a mai fost de mult la canal și nu are de gând să se întoarcă acolo prea curând.

***

Gazul l-a adormit profund, un somn greu ca o pătură de fier, fără vise, dar pe durata căruia a simțit cum cineva îl smucește, trage de el, îl împinge, îi înfige chestii în corp și îi scoate altele. Era întuneric în infernul lui și numai carnea mai exista. Simțea cum trec cabluri prin el, dintr-un capăt în celălalt al corpului, unele se împotmoleau prin tendoane, altele alunecau lin ca unse de zeama organelor. Și, când totul se termină, rămase nemișcat zile întregi într-o moleșeală caldă, umedă, unsuroasă. Își reveni încet și fu obligat să-și conecteze cablurile la mufele inserate în trup și să primească informațiile ca pe o sevă divină. Fluxul fusese brutal în primele săptămâni, un galop de imagini străine și de senzații nefirești, atât de violent, încât fusese nevoit să vomite de nenumărate ori, până când Cei în Negru au înțeles că se stinge dacă nu face o pauză. Așa că l-au hrănit, i-au dat să bea și l-au lăsat să doarmă.

Conectarea se petrecea zilnic, întâi timp de ore întregi, apoi, când învățase mai multe, din ce în ce mai puțin, până când ajunsese să se conecteze singur, de bunăvoie, și stomacul nu se mai revolta. Corpul începuse să se învețe cu toate inserțiile și să le accepte ca pe un set de antene cu care pipăia lumea din jur. Era ceva dulce-acrișor în fluxul acela de informații, ca un fior electric pe vârful limbii, dar poate că nu era așa, poate că numai amintirea conectării era dulce-acrișoară, când însăși mama lui cobora din tavan și-l apăra și îi șoptea tot ce trebuia să știe despre cine e, unde e și ce trebuia să facă, despre Cei în Negru și despre hale, despre Plan, despre Regine și menirea lor. Toate acestea i le zicea zi de zi până când adormea și în vis era lăsat singur, să se odihnească, să plutească fără trup și fără suflet într-un ocean negru. Încă de pe atunci au încept să-i dea capsula verde și trupul le-a mulțumit, nu mai vomita, nu mai tremura și carnea din jurul mufelor se vindeca. LifePlus scria pe capsulă, LifePlus era mama lui care îl mângâia și-l legăna în vis.

Treceau zilele, le vedea din pat cu colțul ochiului. Montat în fața ecranului fixat în tavan, singur în acea celulă, în acea clădire ce fusese cândva, înainte de cutremur, un spital sau o pușcărie. Nu știa unde era, dacă era încă pe lângă mare, sau în alt oraș, sau dacă era în altă țară. Primele săptămâni fuseseră prea intense, prea dureroase pentru a se putea mișca. Pe atunci conectarea se făcea la un ecran din tavan, dar el stătea cu ochii închiși și vedea totul: întinderile portocalii ale unei pustietăți, halele imense ridicate peste tot până la orizont, ba simțea chiar și mirosul pestilențial al halelor. Vedea căile ferate suspendate ce duceau la hale, scările ce coborau apoi până în inima halelor, iar de acolo imaginile deveneau insuportabile, mintea sa era străină de tot ce vedea, așa că vomita pe el și își folosea infima forță pentru a-și ține limba cu vârfurile degetelor unei mâini și să scoată din gură bucăți de mâncare cu cealaltă mână pentru a nu se sufoca. Vedea Reginele, crescând în acvariile lor imense, scufundate în sângele lucrătorilor, hrănindu-se cu lichidele lor, muncitorii aplecați peste acvarii, în tribunele lor, vedea Reginele crescând atât de mari, încât se chirceau între pereții acvariilor, vedea halele deschizându-se și nave masive acoperind cerul și ridicând Reginele pe platforme, dispărând apoi cu ele printre nori. Vedea templele negre din alte lumi, sub care Reginele colcăiau fericite, croncănitul cleștilor asurzindu-l, vedea cețurile acelor lumi, turnurile ascuțite împungând lunile lor, și tremura, plângea și vomita. Apoi, tot cu ochii închiși, își vedea mama cum se apropia de pat și cum îl mângâia și îi săruta fruntea și îi cânta până îl adormea.

După un timp s-a întremat. Picioarele și brațele se întăriseră și putea privi și ecranul din peretele lateral șezând pe marginea patului. Ecranul arăta aceleași imagini ca cel din tavan, dar ochii lui alunecau pe unicul geam din perete, prin care vedea cerul, curat și blând. Însă, de fiecare dată când voia să se ridice, un fior electric pornea din mufe și îi străbătea tot corpul. Încă nu, se gândea, încă nu. Și se mai gândea că va veni și ziua aceea. Și mai gândea multe altele, între ședințele video cu ochii închiși sau deschiși (nu conta, imaginile erau aceleași), se gândea la locul în care era, la cât timp trecuse și, după ce își recăpătase puterile, se gândea și la ea, la unde era, dacă și ea avea mufe în ea, dacă era și ea în aceeași clădire, sau dacă mai trăia. Se gândea mult și, când nu o făcea, dormea mult.

Într-o zi i-au adus un cazan cu apă și, după ce s-au retras Cei în Negru, s-a mirosit și s-a întrebat dacă ceea ce simțise în imaginile ce-l purtaseră în inima halelor era duhoarea sa sau a Reginelor grase și unsuroase de sub pământ. S-a ridicat cu mirarea ologului vindecat și s-a aplecat peste apa rece. Și-a privit chipul: era tot el, dar altfel. Cum, nu știa. Și s-a spălat. S-a ridicat, apoi, și s-a dus la geam, târându-și cablurile după el ca pe niște lanțuri. Soarele ardea puternic. Când ochii i s-au obișnuit cu lumina, a văzut curtea, i-a văzut pe ceilalți în curte, zidurile clădirii, a ridicat ochii și s-a uitat la cerul împânzit de nave imense care cărau materiale peste halele în construcție, pământul secat și portocaliu pe care șerpuiau vehicule ciudate, apoi a coborât ochii și și-a plimbat privirea peste chipurile celor din curte, care se plimbau fantomatic în cerc.

Apoi a văzut-o.

***

Să fie același chip?

Acum privește în cealaltă parte, pe geam, către hale. Trec de ultima, imediat ajung la marginea complexului. Se întoarce, dar nu-l privește. Doar o jumătate de chip, mai bătrân, mai murdar, mai trist.

Să fie ea?

Își drege glasul, poate îl aude, dar nimic, nicio mișcare. Femeia se uită în față, impasibilă ca o statuie antică. S-au oprit. Graniță. Porți. Urmează controlul. Toți își ridică brațele. Poate acum, se gândește, dar chipul ei se ascunde în spatele brațului drept ridicat. La naiba. Se deschid ușile și Unul în Negru intră în vagon. Poartă în mâna dreaptă aparatul de taxat și în cealaltă bastonul de scanare. Trece prin dreptul fiecăruia și flutură instrumentul prin fața lor. Toți, pe rând, își bagă cardul în aparat și așteaptă. Bip. O dată. Bip. A doua oară. Gata. Urmează el. Întinde cardul și-l împinge în aparat. Bip. O dată. Ar trebui să fie trecută și schimbarea de tură, se gândește, altfel am încurcat-o. Așteaptă. Cel în Negru butonează, nu i se vede fața, niciodată nu li se văd fețele. Așteaptă. Bip. E bine. Scoate cardul. Cel în Negru trece mai departe. E bine. Când termină, iese pe ușa din spate și trenul pornește. Toată lumea își coboară mâinile.

El se uită la ea. Ea întoarce ușor capul în direcția lui cât timp își aranjează cardul în borsetă, dar nu destul. Îi vede ochii și un fior îl străbate. Sunt cei de atunci, din curte… De restul, de totul din jurul lor, nu e sigur, dar sunt ochii ei… Ochii nu se schimbă. Se poate să fie ea? Se uită la ochiul din tavan, care bâzâie și se plimbă deasupra lor de la un capăt la celălalt al cabinei. Apoi se gândește la răcoare și la duhoarea din canal și dă din cap. Nu are cum.

Își amintește de prima dată când a fost coborât în canal și când a încercat să găsească o ieșire din acel întuneric. A pipăit prin beznă, dar încăperea nu părea să aibă pereți. Umbla în patru labe prin apa joasă și împuțită, tresărea când ceva din apă îl atingea fugar, lipicios, unduindu-se pe pielea lui, și inima i-a tresărit când și-a înfipt degetele între barele unui grilaj din nămolul de pe fundul apei. A tras tare și a rămas cu grilajul în mâini. Era prea ușor. Îl pipăi și simți că nu e un grilaj și înțelese ce ținea în brațe: coastele unui om, cutia toracică a unui bărbat sau a unei femei. Greața îl scutură chiar și acum, în vagon, la zeci de ani de atunci. Și totuși, ochii aceia…

Au trecut de porți. Au părăsit fabrica și se îndreaptă către complexul de module. Durerea de cap a revenit. Trebuie să-și ia pastila cât mai repede. Ea privește pe geam, adâncită în gânduri. Oare la ce? De-ar privi către mine, se gândește. De ce nu o face? De ce? De s-ar defecta ochiul din tavan, ar sări pe rândul celălalt și ar întreba-o cine e. Cine ești? Primul bloc modular, coboară primii oameni. Ea rămâne. El trebuie să aștepte a treia stație. Să se întoarcă, se gândește, să se întoarcă doar o dată!

***

În sfârșit avea și el voie afară, dar emoția revederii ei îi fu crunt spulberată de imensul gard metalic ce despărțea curtea în două: bărbații de-o parte, femeile de cealaltă parte. Se uita în jur: toți își purtau mufele, emaciați și palizi, se plimbau fără să scoată un sunet, cu privirea în pământ. Îi venea să țâșnească prin gard, să rupă fierul și să o caute. Picioarele îi erau însă slăbite și brațele moi, așa că se mulțumea doar cu așteptarea să o revadă. Dar nu a mai venit.

Zilele treceau și se însănătoșea. Se simțea diferit, mintea parcă nu-i mai aparținea. Sus, în camera lui mică, conectat la aparate, părea să întinerească și să învețe lumi noi, uitând, în același timp, lumile vechi, ca un bătrân solitar în fața geamului. Se simțea însă bine, din nou în putere după multă vreme, și tot ce mai rămăsese din lumea de dinainte era dorul persistent de a o mai vedea o dată. Lichidele vitale treceau prin el ca un torent de lavă și începuse să se miște prin cameră agitat ca un leu în cușcă. Și iată că într-o zi ușa s-a deschis și a intrat o femeie. Goală. Sânii îi erau mici și rotunzi, șoldurile curgeau ca silueta unui contrabas și, între picioare, în spatele părului bogat, bănuia căldura. Chipul îi era frumos, dar umbrit. Nu era ea. Era altcineva. Știa ce trebuie făcut, văzuse totul în imaginile ce curgeau prin mufe, așa că se dezbrăcă și se întinse cu ea pe pat.

— Vorbești românește? o întrebă.

— Da, răspunse femeia.

— Cum te cheamă?

Dar femeia începu să plângă și nu răspunse.

— Nu plânge. Ne văd.

Ea dădu din cap – știa.

— Să ne purtăm ca și cum am face ce vor ei.

Ea a dat din cap că înțelege. El trase pătura peste corpurile lor goale.

— O să mă prefac. Să gemi. Să pară că facem… ce vor ei.

Ea dădu din cap că da.

Au început să se miște. Ea a gemut. A gemut și el când a închis ochii și s-a gândit la iubita lui. Și-a amintit de ultima dată, pe plaja din Vama Veche, și a urlat. A urlat și ea. După un timp, femeia i-a șoptit:

— Mulțumesc.

Și l-a sărutat pe obraz lung și apăsat.

— Sper să-l găsești, i-a spus el. Și eu am pe cineva dincolo, la voi.

— Sper să o găsești, i-a spus ea, s-a ridicat și a plecat.

El a rămas în cameră privind pe geam către halele în construcție, plângând și mângâindu-și penisul până la orgasm.

De două ori a mai văzut-o în complexul în care erau ținuți, de trei ori în total. A doua oară fusese în timpul unei plimbări prin curte. Privirile lor s-au întâlnit și, de data aceasta nu au ezitat. Au pornit unul către celălalt în fugă, lovind grilajul cu mâinile și lipindu-și buzele printr-un ochi al gardului. Curentul electric le-a trecut amândurora prin corp și au gemut de durere, dar nu și-au dezlipit buzele unele de celelalte. Au rămas acolo, îmbrățișați într-un sărut electric, cu lacrimi scurgându-li-se pe obraji, tremurând și gemând de durere. Apoi au căzut amândoi și întunericul s-a lăsat peste ei.

S-a trezit sub apă. A încercat să inspire, apa pătrundea peste tot, se sufoca, lovea în toate părțile, nu vedea nimic. S-a ridicat din apă – era în canal. Recunoscuse mirosul acelei gropi împuțite, respira greu și inima îi bătea cu putere. Gândul îi fugi la ea. O striga, dar nu primea răspuns. Nici măcar ecoul nu se întorcea la el. Nu-și putea vedea mâinile, dar simțea, știa că palmele îi fuseseră arse de curentul electric. Împărtășea cu ea aceleași răni, se gândea. Măcar atât. Apoi auzi ceva în întuneric. Mai era cineva, mai era ceva cu el acolo în apa neagră. Bănuia ce e, îl văzuse și pe el, păzitorul canalului, în imaginile din timpul conectării. S-a lăsat în genunchi și a început să plângă. Se gândea la ea în timp ce creatura se apropia de el, străbătând întunericul, se gândea la ea în timp ce creatura îl prindea de mână și-l lingea pe față, se gândea la ea în timp ce creatura intra în el. Apoi ieșea. Intra. Ieșea. Intra.

A zăcut la pat multă vreme. Mâncarea era puțină, apă de spălat nu mai primea. Cu apa de băut, puțină și ea, se clătea pe corp. În rest zăcea. Imaginile erau mai dure, fluxul mai puternic. Cei în Negru îl pedepseau, mufele dureau, și, la patul lui, nu-i mai aduceau mama, ci o femeie cu cap de cioară care duhnea a mortăciune, sânii goi mâncați de viermi. Febra a ținut mult, treceau zilele și nopțile și imaginile îl pregăteau dureros pentru munca ce urma. Vedea treptele, simțea arșița din subsoluri, mirosea aburii viermilor imenși, Reginele lor care trebuiau îngrijite, halele deschizându-se și navele imense ridicând Reginele pe platforme și dispărând cu ele în cer.

Iar ultima dată a văzut-o în ziua în care se pregătea pentru prima lui tură la hală. Peste noapte Cei în Negru îi lăsaseră hainele de muncă, cardul, masca și mănușile lângă pat. Un lighean cu apă curată îl aștepta în dreptul geamului. În timp ce se spăla, se uita la oamenii din curte și atunci a zărit-o: își mângâia burta și privea în jos. Era gravidă. Apa se răcea pe pielea lui și nu s-a urnit decât târziu, când frigul i-a pătruns în oase și când a auzit sunetul ușii deschizându-șe: Doi în Negru, așteptând să-l ducă la tren.

***

Soarele și durerea de cap l-au moleșit. Aproape că a uitat de ea. O caută. Îi privește mâinile – sunt acoperite cu mănuși. De ce le poartă? Își pipăie palmele. Arsura e un șanț adânc pe ambele palme. De-ar putea să-i vadă mâinile. Se opresc. Nu! Nu încă! se gândește. Arată-mi mâinile, șoptește, dar ea nu-l aude. Femeia se ridică. Arată-mi mâinile, șoptește mai tare, dar tot nu-l aude. Sau poate că nu vrea să-l audă. Femeia se îndreaptă către ușă. Dani sare de pe scaun și o prinde de mână. Ea se întoarce și-l privește. Ochiul din tavan se oprește, se fixează pe ei și ledul roșu se aprinde. Se aude un țiuit puternic. El îi dă drumul mâinii. Ea se uită la el și, pentru o clipă, el e din nou la gardul de fier, străbătut de curent electric. Inima îi bate tot mai tare, capul îi bubuie, tâmplele îl dor. Ea tace. Alarma urlă. Îl privește ca și cum… ca și cum ce? se gândește. Ca și cum ce?! Apoi o întreabă:

— Cine ești?

Ea se uită către ușă, la el, apoi se întoarce și iese grăbită. El se prăbușește în genuchi. Ești ea? Ești tu? Cine… Ușile se închid. Alarma se oprește. Trenul pornește. Se lasă liniștea peste compartiment, doar el își mai aude inima bătându-i cu repeziciune în piept.

Cine…

***

Ne știm? E din altă hală, din alt complex modular. Asta e sigur. Și atunci, de unde? Din Plan? Nu cred. Dacă ar apărea în timpul conectării, i-aș vedea chipul mai des, mi-aș aminti de el. Oare ne știm din timpul Împerecherii? De trei ori – trei copii. Pe unul dintre ei l-am mai văzut, sau cel puțin așa cred, cărând materiale pe lângă G-7. Cred că era el. Dar pe ceilalți doi? Nu mai știu. Să fie unul dintre ei? Nu-l privesc, nu e voie. Știu că se uită la mine. Încă puțin și ajung.

A zis ceva. Nu am auzit. Mai bine așa. O fi nebun. Mai uită câte unul să-și ia LifePlus-ul și o ia razna. O săptămână la canal îl potolește și-l învață minte. Așa cum și eu mi-am învățat lecția. Mușcătura dintre coapse a păzitorului canalului și șanțul din palmă sunt vestigiile ce-mi aduc constant aminte ce înseamnă nesupunerea. Țin minte mușcătura, arsura e însă rătăcită în negura unei tinereți care nu îmi mai aparține. Nu voi ști niciodată de ce și cum m-am procopsit cu ea. Mai bine așa. Regina e totul și LifePlus are grijă de tot.

Gata. Stația mea. Nebunul vorbește cu mine. O să mă prefac că nu-l aud. M-a prins de mână, nebunul! Cine sunt? Cine ești tu?! Alarma. Becul. Nebunule, ce vrei? Cine te crezi? Mă duci la canal cu nebunia ta! Dă-mi drumul! Nebunule! Nebunule!

***

Privește în gol până la următoarea stație. Își freacă palmele și zâmbește. Îl doare capul. Știe că vor urma zile grele. Știe că nimic nu va mai fi ca înainte. Becul roșu al ochiului a rămas aprins. Ajunge la a treia stație. Coboară. Căldura apusului de soare îl izbește în frunte. Calcă pe scările rulante care îl duc la etajul unsprezece. Intră în cameră. Se îndreaptă către terminalul din colț, introduce cardul și toate aparatele se aprind. Apasă pe butonul verde. Întinde mâna. O capsulă îi cade în șanțul din palmă. O privește îndelung. În câteva ore va uita din nou totul. Nu are voie să mai treacă peste ora medicației. Nu, nu e voie…

Înghite capsula și, odată cu ea, înghite și amintirea ochilor ei. În curând totul va fi bine, își șoptește. Totul va fi bine. Cu siguranță imaginile din tren deja au ajuns la Centru, se gândește. Știe ce va urma. Mirosul canalului îi urcă în nări. Îi e somn. Se uită pe geam. O Regină e ridicată pe o platformă. Pielea ei galbenă strălucește în apus.

Somn ușor, iubito. Somn ușor.

error: Content is protected !!