Cea mai bună dintre lumile posibile

În ziua în care îngerii s-au prăbușit pe asfalt, puțea a căcat în tot Bucureștiul. În ziua în care puțea a căcat în tot Bucureștiul, mi-a murit fiul. Prima dată.

Simțisem duhoarea încă de când mă trezisem; se infiltrase pe sub ușă, se impregnase deja în așternut. De cum am deschis ochii, m-a lovit greața. Faptul că băusem cam mult cu o seară în urmă accentua sila. Știam că aveam să mă trezesc cu durere de cap, ca de fiecare dată după ce ieșeam de la facultate vinerea și mă înfigeam în crâșma aia infectă de la Universitate, gândindu-mă doar că urma sa-i văd iar mutra acră și afectată prin ușa doar puțin, puțin de tot, deschisă, prin care aveam să-l împing pe Mircea, după ce sâmbătă noastră avea să se încheie. Sâmbătă, la 8. Și atât. Ușa trântită în nas și gata. Sâmbătă, de la 8 la 8 – atât. Nici măcar duminica nu mi-au dat-o. Așadar, mă așteptasem să-mi fie greață, dar nu mă așteptasem să-mi fie greață de la duhoarea de căcat.

Am sărit din pat să deschid geamurile, dar le-am trântit la loc – afară era și mai rău. De sus vedeam râurile de oameni cocoșați cu chipurile acoperite de cârpe, batiste, șaluri, toți luptându-se cu putoarea. Am căutat telecomanda și am găsit-o sub un munte de lucrări încă necorectate. Și necorectate aveau să rămână, dar nu aveam de unde să știu asta în clipele acelea. La televizor se certau cu primarul general; ăla dădea din umeri, că nu știe, că e și el ca ceilalți, că da, e căcat, și-așa zicea – căcat –, nu excrement, nici măcar rahat. Căcat ca bună ziua. Țin minte că m-am uitat pe geam, la cer, și am înțeles repede că avea să fie o zi – exact – de căcat.

M-am îmbrăcat și am plecat. Îmi era dor de Mircea și nu voiam să-mi pierd acele 12 ore. Oricât de nedrept îmi păruse totul, mă agățam de privilegiul meu mărunt ca un condamnat la moarte de viață. Așa că, mahmur și scârbit, am luat o cafea de la dozatorul magazinului de la parter și am coborât la metrou.

Totul mi-a părut straniu de liniștit, țin minte, liniștit și straniu de tăcuți oamenii de pe peron. Era ca și cum aerul, încărcat greoi de duhoarea de căcat, stătea nămolos și nemișcat între noi. Mă uitam la ceilalți, puțini, nu mulți, acolo și atunci, în acea dimineață de sâmbătă, în acea stație nesemnificativă a subteranei bucureștene. Mă uitam și mă întrebam, parcă, ce dracului i-a scos din casă și câți dintre ei, oare, aveau copil de luat de la fosta soție la Unirii și de plimbat prin parc, mecanic, emoționat, stângaci. Țin minte că am sorbit ultima gură de cafea infectă și am aruncat paharul de plastic, iar proximitatea pubelei și aspectul meu mototolit și murdar m-au deprimat pe neașteptate atât de cumplit, încât am rămas nemișcat câteva clipe, holbându-mă la resturile din gunoi, având sentimenul că ceea ce simțisem preț de câteva secunde, indescifrabil, misterios, fugar, trebuie să fi fost exact ce simte un boschetar în fiecare dimineață la o oră anume, nebănuind. Și am stat așa mult timp, probabil ratând un tren, când acel zgomot infernal s-a pornit parcă de peste tot. Prin tălpi simțeam că se zdruncină pământul și toți au început să urle și să o ia la fugă. De sus se auzeau bubuituri și eram sigur că ceva se prăbușea, mult, mult din acel ceva, se prăbușea pe asfaltul de deasupra capetelor noastre, ca o ploaie violentă. M-am dezmeticit și am pornit spre scările metroului, când zgomotul s-a amplificat și, în fața mea, scările s-au umplut până la tavan de forme identice, alb-albastre, bulucite, căzute, stropșite. M-am oprit și, dacă cei din jur nu începeau să urle și să vocifereze dement exact ceea ce vedeau (și, deci, ce vedeam și eu), nu aș fi crezut niciodată că ochii nu îmi joacă feste.

Ieșirea de la metrou era blocată cu trupurile a zeci și sute de îngeri morți, aflați deja în putrefacție, membrele lor strâmbe, frânte, aripile lor smulse, murdare, trupurile lor moi, umflate și vâscoase. Acum o pot zice: țin minte că nu faptul că erau acolo mă uimea cel mai tare, nici faptul că, pur și simplu, existau; nu trupurile lor, nici aripile lor; nu cât de mulți erau, nici cât de zdrobiți erau – ci faptul că nu aveau chipuri. Capetele lor erau goale și netede.

Se făcuse liniște. Muțenia cuprinsese fiecare trup și fiecare suflet acolo, sub asfaltul Bucureștiului. Însă nu și nemișcarea. M-am întors și i-am privit pe cei rămași pe peron: într-o tăcere moartă, corpuri dezarticulate se zvârcoleau, fugind care încotro, lovindu-se unii de alții, căzând și ridicându-se, apoi fugind din nou, iar împiedicându-se și tot așa. Unii săriseră pe șine și o luau la fugă în bezna tunelurilor. Doar eu stăteam, așa credeam, dar mă înșelam. Acum știu, o văd parcă, atunci când închid ochii și încerc să-mi amintesc, dar atunci nu mi-era limpede – mai erau ca mine: câteva persoane stăteau nemișcate și priveau în jos. Tăceau, brațele căzute moi pe lângă corp, ca niște carcase goale prădate de insectele pământului. Așa trebuie să fi arătat și eu.

Am clipit de câteva ori, mi-am presat pleoapele peste ochi, cu pumnii, lumini mici, artificii mi-au explodat în țeastă și, când i-am deschis din nou, peronul era aproape gol. Nu știam unde au dispărut toți. Acum știu. Mai rămăseseră câțiva. Ei și eu. De deasupra se auzeau zgomote înfundate, îndepărtate. Mi-era (și încă-mi-este) greu să-mi imaginez cum arătau străzile, cât de înalt era (este) stratul de îngeri prăbușiți, transformați probabil deja într-o pastă urât mirositoare.

Presiunea împingea îngerii tot mai mult pe peron, sunetul scârbos al cadavrelor presate umed unele de celelalte îmi dădea fiori și duhoarea îmi împingea sucul gastic în nas.

Totul a durat puțin, mult mai puțin decât las să se înțeleagă aici, și, îndată ce șocul inițial s-a domolit, mi-am amintit de Mircea și de nevoia de a ajunge la el. Am strigat la corpurile drepte și nemișcate de pe peron că trebuie să fugim, să scăpăm, să facem ceva, dar nu s-au mișcat. Un bărbat stătea cu spatele la mine, servieta căzută la picioare. Și, dintr-o dată, parcă s-a făcut și mai liniște și țin minte că mi s-a părut că mirosul de căcat se amplificase. Ochii mi-au căzut pe pantofii bărbatului, două nuanțe de piele maro hrănită bine, și am observat mai întâi un firicel de sânge, apoi un șuvoi de-un roșu întunecat s-a scurs într-o baltă la picioarele sale. Nu mai știu dacă i-am zis ceva, probabil că i-am strigat ceva, ceva stupid, ceva irațional, mintea mea fiind incapabilă să înțeleagă că trebuia și el să-și fi dat seama că-i curge sânge pe picioare în jos și că pantalonii i se umflă în zona șezutului, că urlă (și ce a zis nu pot repeta; aș putea, țin bine minte, dar nu o voi face; nu voi repeta ce a spus, nu) și i se înmoaie picioarele, în timp ce pantalonii îi pleznesc pe la cusătură. Vedeam limpede cum fesele i se despărțeau violent și ceva, nici nu știu cum să-i spun, ochii mei abia dacă știau cum să culeagă acea imagine, ceva limpede viu, maro și alunecos, îi ieșea din gaura fundului. Ceva ce, odată ieșit cu totul și prăbușit pe peron, arăta ca un căcat lung, gros, cu șase picioare și o gură perfect rotundă, cu rânduri de dinți mici și ascuțiți, șiruri-șiruri. Duhoarea era insuportabilă, așa că, în timp ce creatura se zvârcolea ca un nou-născut în balta de sânge și excrement, urlând și scuipând, am îngenunchiat și am vomitat.

Pentru câteva clipe nu am mai văzut nimic. Bezna coborâse peste ochii mei, dar auzeam totul. Iar asta pot spune că a fost cea mai oribilă clipă din viața mea… de până atunci. Acel sunet scârbos în urechi, acea duhoare în nări și nimic, nimic, nimic în ochi…

Ce m-a ridicat a fost imaginea lui Mircea, dar nu Mircea la zece ani, ci Mircea la zece zile, un ghem de carne roz, zgomotos și năbădăios, un luptător, mă gândeam pe atunci, un luptător într-o lume care va avea nevoie de luptători. Cum, însă, să te lupți cu… cu asta?… Și atunci m-am zguduit, mirosul a revenit, fiorul a reînviat, mi-am amintit că micul luptător are nevoie de tatăl său, că orice luptător are nevoie de un alt luptător, că toți avem nevoie de un mare luptător care, iată, și-a pierdut armata, transformată într-un munte de carne putrezită și aripi rupte. Așa gândeam pe atunci. Acum știu, însă, că totul nu e decât un mare căcat.

Când am deschis ochii, am văzut cele câteva persoane de pe peron: toți sloboziseră creaturile prin anus, iar acum acele mici bestii li se urcaseră în spate, își încolăciseră picioarele în jurul trunchiurilor și a umerilor oamenilor și stăteau în cârca lor aproape nemișcați, de parcă ceva din viața lor se scursese în trupurile palide de sub ei. Au început să pășească încet spre mine și am știut că nu am scăpare decât dacă o iau la fugă pe șine, sperând să nu fiu retezat prin galeriile subterane.

Nici nu mai știu cât timp a trecut de atunci. E posibil să fi trecut o noapte, e posibil să fi trecut chiar și două, nu știu. Sub pământ timpul pare să curgă altfel. Mult mai târziu aveam să observ că atât telefonul mobil, cât și ceasul s-au oprit la aceeași oră. Dacă a trecut o zi, bine, dacă au trecut două zile, și mai bine. Însă nu știu, chiar nu știu dacă voi mai prinde o nouă zi. E noapte nesfârșită aici, sub pământ, și când închid ochii văd munți de carne și, printre ei, prin văi cu valuri de sânge, oameni-excrement, privindu-mă adânc în ochi, în suflet. De-aia nici nu închid ochii. Am făcut-o o singură dată, fără să vreau, ascuns într-o nișă a unui tunel, am închis ochii pentru o clipă și, se pare, am adormit. M-am trezit tremurând și vomitând, imaginile visului încă arzându-mi retina: eu, cumva, nu știu cum, devorându-mă și defecând bucăți din mine. Când acele bucăți de sub mine au început să-mi vorbească, m-am trezit.

Înainte să adorm, am trecut însă prin două stații. Nu am fost atent să văd care erau, nici nu conta, deși bănuiesc; important îmi părea să strig, atunci când puteam, un singur cuvânt, un nume: Mircea. Stațiile erau pustii, doar într-una am auzit mișcare în spatele unei uși, o cameră tehnică, un panou electric, nu știu. Am deschis ușa și căldura m-a izbit. Nu mirosea atât de tare a căcat, astfel încât am bănuit că dintre cei aproape douăzeci de oameni speriați de acolo nu se vor ridica acele creaturi dezgustătoare. Am avut dreptate. Erau bărbați, femei și copii, înghesuiți toți într-o încăpere mică, îmbrățișați, murdari, speriați. Ei mă rugau să nu le fac rău, eu îi întrebam de Mircea. Nu ne înțelegeam, ne doream două realități absolut diferite. Le-am întors spatele și am plecat.

Când am ajuns în următoarea stație, m-am uitat unde eram: Timpuri Noi. Trebuia să ajung la Unirii și să sper că îl voi găsi pe Mircea acolo. Mergeam pe întuneric, urmărind șinele și mă întrebam unde sunt toți oamenii. La Timpuri Noi erau câțiva oameni morți pe peron. L-am căutat pe Mircea printre ei și am răsuflat ușurat când nu l-am găsit. Am verificat și aici ieșirile, dar erau înfundate cu trupurile îngerilor. La stânga mea era intrarea în toaletă. Nu puteam risca să nu caut, așa că am intrat. Era liniște și, surprinzător, nici urmă de om. Dar, când să ies, am auzit un sunet într-una dintre cabine. Am trântit ușa de perete și am văzut o femeie căzută, cu jumătatea superioară înfiptă în vasul toaletei, câteva sunete înfundate se auzeau de acolo, de jos, de departe. Pe ea, pe spinare, de parcă încerca să o împingă cu totul în toaletă, era una dintre acele creaturi de căcat, mă privea și plescăia. Am fugit către ieșire, dar chiar atunci mi-a căzut în față un bărbat și, imediat după, creatura sa. Au căzut dur, cu o bufnitură groaznică, de undeva, de deasupra mea, și am avut destul timp să ridic ochii și să înțeleg unde erau toți oamenii: tavanul era tapetat cu trupuri de bărbați, femei și copii, iar printre ei, corpurile moi și alunecoase ale bestiilor, lipindu-i pe toți laolaltă într-o masă împuțită și, presimțeam, încă vie.

Creaturile de la picioarele mele, bărbatul și parazitul său, se ridicau încet, când i-am lovit cu piciorul și am luat-o la fugă. Acum realitatea mea era inversă, cu capul în jos, tot ce vedeam erau acei oameni, zeci, sute, lipiți pe tavanul subteran, și mă întrebam cât timp fusesem inconștient când s-au întâmplat toate astea și cum au făcut-o, cum au reușit să… și cum am scăpat… dar nu aveam timp de toate aceste gânduri, în spatele meu ceva se mișca, ceva venea spre mine, ceva urla și mă voia.

M-am întors și l-am văzut pe cel căzut ridicându-se, întâi încet, apoi din ce în ce mai repede, ducându-și în spate demonul. Nu știu să zic din gura cui se auzeau țipetele ascuțite, sumă a zeci și poate sute de țipete din adâncuri nebănuite – era el, era demonul, era o gură comună, o mică gură scârboasă ca un puț plin cu putreziciuni? Nu știu. Dar omul se mișca din ce în ce mai repede și, până să reacționez, am mai auzit o bufnitură undeva în spatele meu. Am privit scurt încolo, doar pentru a vedea un alt trup, o femeie de data asta, ridicându-se strâmb cu demonul în spate. Între timp bărbatul s-a apropiat și s-a năpustit violent, ca un nebun, la mine; timpul se scurgea mai greu și l-am văzut străbătând încet aerul, ochii săi goi, morți, pierduți undeva pe drum, în urma sa, în urma tuturor. Ne-am luptat. M-am luptat și cu bărbatul, și cu femeia, și cu demonii lor. M-am luptat mult cu morții și am învins. Nu știu cum, de unde am adunat puterea, dar i-am frânt, i-am culcat la pământ și le-am zdrobit capetele de peron. Sub ei se zvârcoleau anemici demonii de căcat. Eram în patru labe, cu splina fărâme, scuipând sânge, când i-am auzit mișcându-se din nou. Nici acum nu înțeleg cum se poate, dar ce mai e de înțeles în toate ce s-au întâmplat, în toate ce se întâmplă?

Creaturile ieșiseră de sub trupurile moarte și se contorsionau, se micșorau, se alungeau și se vârau cu tot corpul lor soios, centimetru cu centimetru, în gurile larg deschise ale oamenilor. Gâturile li se umflau la trecerea demonilor, coborând, coborând. Picioarele scheletice rămăseseră pe afară, dar, cu un ultim efort, un puternic pârâit al obrajilor sfâșâindu-se și al maxilarelor spărgându-se a ajutat demonii să dispară pe gât în jos. Un tremur, două, un fir gros, păstos, de sânge pe bărbie și trupurile s-au ridicat și s-au așezat în patru labe. Mă imitau. Corpurile lor au pârâit din nou, oasele s-au frânt și demonii au ieșit din nou prin anus, scurgându-se pe peron într-un șuvoi de sânge și căcat. Au urcat din nou pe oameni și noua construcție organică s-a ridicat, noi schele vechi de carne și venin, puroi și căcat. Atunci am luat-o la fugă, alergam ca nebunul prin tunel, tot mai adânc, din spatele meu auzind bubuituri după bubuituri, trupuri moarte și vii prăbușindu-se pe plăcile reci. Am fugit. Am fugit până am căzut, am leșinat, am murit și am reînviat.

Când am deschis ochii, eram într-o încăpere mică și fierbinte. Într-un colț ardeau câteva lumânări groase, din alt colț se auzeau șoapte. Un bătrân era aplecat peste mine și, îndată ce am deschis ochii, m-a întrebat cum mă cheamă. Nu mai știu ce i-am răspuns, sau dacă i-am răspuns, dar știu că l-am scuturat și l-am întrebat ca un nebun, ca un posedat, unde e Mircea, unde e Mircea, unde e Mircea… Apoi am căzut din nou în beznă și în febră și am adormit și l-am visat pe diavol și mi-am dat seama că îl mai văzusem o dată, stătusem cu el de vorbă într-o seară din studențimea mea, într-o stație de autobuz, dar ce mi-a spus în vis nu voi spune aici. Nu acum. Nu aici.

M-a trezit același bătrân care m-a dus apoi într-o altă încăpere, în care erau copii și femei, bărbați, bătrâni și câini. Erau toți întinși pe jos, între ei tomberoane cu foc, să-i încălzească. În rest, întuneric. Nu vedeam pereții, nu vedeam tavanul. Mi-a spus că are câțiva băieți răniți ușor și speriați și că pe unul dintre ei îl chema Mircea. L-am prins de braț, cam strâns, și l-am rugat să mă ducă la el. Am făcut câțiva pași și m-a lăsat în fața unui băiat cu brațul drept bandajat. Era Mircea. Am căzut la picioarele lui și am plâns amândoi. Mi-a povestit ce s-a întâmplat, dar nu vreau, nu mai pot să mă gândesc la asta. Știu ce am văzut eu, dar ce a văzut el e inimaginabil. Nu o voi spune pentru că, dacă e să o facă cineva, atunci ar trebui să fie el. Dar acum știu că nu o va putea face niciodată… Știu că nu o va face, așa că voi tăcea.

În acea seară, sau dimineață, sau ce o fi fost, am mâncat și am băut, și am stat în jurul focului ascultându-i pe cei din jur. Bătrânul care m-a trezit părea să fie liderul acelor galerii subterane. Îi adunase pe toți în jur și ne-a rugat să fim atenți. Ne-a spus că cineva (și a arătat spre un tânăr murdar; nu îi țin minte numele) a coborât treptele din cealaltă parte a încăperii, sperând să găsească o cale de scăpare pentru toți. Ne-a mai spus și că tânărul a plecat singur și ne-a atras atenția să nu-i repetăm greșeala. Dar nu despre asta voia să ne vorbească, ci despre ce spusese tânărul că găsise acolo, mai jos, într-o hală subterană. Bătrânul ne-a spus că tânărul s-a întors cu povestea unei viziuni oribile: acolo, în pântecele pământului, băiatul ar fi văzut un vierme imens. Cică duhoarea era imposibilă și viermele era atât de mare, încât nici nu îi vedea capetele. Nici măcar nu și-a dat seama că era un vierme până ce zidul de lângă el s-a mișcat cu un fâșâit scârbos. Și-a întors lanterna către el și a văzut pielea translucidă tremurând întruna. Bătrânul ne-a mai spus că tânărului i s-a părut că pe sub pielea viermelui s-ar fi întrezărit urme fantomatice, ca și cum ceva sau cineva, mulți însă, pluteau în el, dar ne-a mai spus și că el punea viziunea acelui monstru pe seama oboselii, a șocului, a foamei, a setei, a orice altceva, dar nu a rațiunii și că e de datoria fiecăruia să creadă ce vrea, mai ales de când cu îngerii și demonii și… Dar, a mai spus bătrânul, ca să lămurim povestea, după câteva ceasuri de somn, o echipă formată din șapte bărbați, cu el în frunte, urma să coboare acele trepte, să afle adevărul. Apoi a cerut voluntari. M-am uitat la Mircea. Dormea. Nu am ridicat mâna. Alți șase au făcut-o și cuvântarea s-a încheiat la fel de brusc precum a început. Nimeni nu a mai scos un cuvânt.

La scurt timp după, îmi țineam băiatul în brațe și îi miroseam din plin părul și pielea de pe ceafă. Bătrânul s-a apropiat de noi.

— Cu ce te ocupi? m-a întrebat fără să mă privească.

— Sunt profesor, am răspuns, ca și când asta ar mai fi contat.

— Bine, a zis. E o meserie onorabilă. Am putea avea nevoie de profesori aici. Sau după.

— După? am întrebat.

— Tata. Și tata a fost profesor.

Placajele ardeau pocnind în tomberoanele din jur.

— Știi ce și-a dorit cel mai mult?

N-am răspuns.

— Mi-a lăsat o bibliotecă imensă, plină de cărți care mai de care. Nici eu, nici nevastă-mea și nici fiu-meu nu citim. Dar el citea. Pe moarte, la scurt timp după ce a căzut la pat, așa, pe neașteptate, mi-a cerut să-i donez cărțile bibliotecii din cartier, să aibă o plăcuță deasupra ușii cu numele lui. Apoi moșul a murit, s-a pus praful pe cărțile lui, iar eu m-am luat cu altele, nu o lună sau două, sau un an, doi, nu, ci o viață întreagă, iată. Toată viața m-am luat cu altele și nu i-am donat cărțile.

A ridicat din umeri și m-a privit pentru prima dată.

— Îmi pare rău, am zis.

— Eh. În fine. Ce am vrut să-ți spun de fapt e că trebuie să fii atent și să nu reacționezi greșit, neașteptat; gândește-te puțin acum, înainte, în cazul în care cineva dintre noi devine… zic, dacă îi iese un nenorocit din ăla pe cur.

L-am privit. Mă privea.

— S-a întâmplat și aici?

— Doi, a zis. La scurt timp după ce ne-am adunat.

— Și?

— Și i-am aruncat afară (a arătat spre ușă) și am încuiat ușa. S-au ridicat și au plecat.

— O să am grijă, cred că am răspuns, deși nu știam ce însemna ceea ce spuneam, sau cum aș fi putut avea grijă.

Mi-e greu să-mi amintesc clipele ce-au urmat. Pot, știu că pot, dar nu vreau. Și, totuși, trebuie. Nu știu de ce, dar trebuie. Trebuie să-mi amintesc moleșeala care ne-a luat și somnul moale, cald, adânc, în care am căzut cu toții, osteniți și dislocați lumii în care trăiserăm până de curând. Eram emigranți la noi acasă, dar în altă lume. Am adormit fiecare în grija celuilalt și asta e ceva ce trebuie să-mi amintesc. Trebuie să-mi amintesc și smucitura și senzația de sufocare pe care am simțit-o la trezirea bruscă. Trebuie să-mi amintesc chipul lui Mircea deasupra mea, plin de sânge și de căcat, și, în spatele lui, tronându-i pe umăr, o mică bestie maro, aburindă și sălbatică, urlând ascuțit la mine. Trebuie să mi-l amintesc pe Mircea cum rostea, din nou și din nou, ca un manechin viu și stricat, acele vorbe, mereu aceleași cuvinte pe care nu pot, nu vreau, nu pot, nu pot, nu pot, nu vreau, nu vreau, nu vreau să le repet aici, nu pot, nu vreau, nu pot, nu vreau, nu vreau să intru-n dans. Trebuie să-mi amintesc și bara metalică ce i-a străpuns pieptul și l-a culcat peste mine, șiretul din jurul gâtului meu slăbindu-i în mâini. Un bărbat a scos bara din el la fel de ușor precum a și înfipt-o și, ajutat de alții, l-au luat pe Mircea pe sus, în strigătele mele, în ceață și nămol și delir, mă loveam, mă zbăteam, urlam după el și, și, și l-au aruncat afară, au încuiat ușa și trebuie să-mi amintesc sângele și lacrimile și sfâșâierea și sfârșirea și brațele lor în jurul meu, îmbrățișându-mă și plângând cu mine, trebuie să-mi amintesc, trebuie să uit, dar nu am voie să nu-mi amintesc și cum să uit dacă nu pot să nu-mi amintesc și nu știu de ce, dar trebuie, trebuie, trebuie să-mi amintesc…

Cred că leșinasem. M-am trezit în bubuituri, cineva lovea ușa pe dinafară. Când ceilalți au văzut că m-am trezit, au venit repede la mine, s-au așezat în jurul meu și au început să vorbească toți deodată, tare, aiurea, alambicat. Ascultam și înțelegeam că nu înțelegeam, că nu avea nicio noimă și m-a cuprins panica și am urlat la ei să tacă, să închidă gura, tăceți! tăceți odată! Și au tăcut și am înțeles ce făceau și când am auzit bubuiturile – bum, bum, bum, bum, bum – în ușă și glasul spart al lui Mircea de după ușă – tati, tati, tati, tati, tati – i-am iubit și mi-am întins brațele către ei și am plâns cu toții.

bum – tati – bum – tati – bum – tati – bum – tati – bum – tati – bum – tati – bum – tati…

Nu cred să fi iubit pe cineva vreodată mai mult decât i-am iubit în acel moment pe acei străini.

bum – tati – bum – tati – bum – tati – bum – tati – bum – tati – bum – tati – bum – tati…

Apoi am adormit și când m-am trezit era liniște. Mircea plecase. Nu mai era acolo și, dintr-o dată, m-am simțit cea mai singură ființă care a trăit vreodată. M-am uitat în jur și nu mai recunoșteam pe nimeni, sau așa mi se părea. Am rămas mult timp uitându-mă la ei, încercând să-i recunosc, până am simțit că am murit și că sufletul m-a părăsit pentru totdeauna; eram rece și singur sub pământ. Și am știut atunci că trebuie să plec la Mircea, că el era singurul care îmi putea oferi viața, cu toate că era mort.

M-am ridicat și am pășit printre trupurile adormite. Păreau atât de liniștiți. Eram atent să nu-i trezesc, nu pentru că m-aș fi temut că m-ar fi oprit, ci pentru că mi-era milă de ei. Nu voiam să le spulber iluzia.

Am pus mâna pe ușă și, când să o deschid, l-am văzut pe bătrân. Era singurul treaz, stătea pe un scaun și veghea peste turma lui. M-a privit fără să zică nimic. Nici eu n-am zis nimic, dar am simțit că înțelege. Niciun gest nu a curs între noi, doar m-a privit lung, s-a uitat la mine și în mine și știu că a înțeles. Apoi am plecat.

Odată ajuns în galerii, m-am îndreptat spre cea mai apropiată stație. De departe se auzeau zgomote înfundate. La scurt timp după, am ajuns la Unirii. Stația Unirii. Cu peronul pe partea moartă. Atenție se închid visele.

M-am ascuns și m-am uitat la toți acei oameni: bărbați, femei, copii, umblau mecanic și fără sens pe peroane, fiecare cu demonul lui, toți bolborosind ceva, stația vibrând ca un stup de albine. Am stat acolo, gândindu-mă la ce puteam face. Habar n-aveam. Nu știam ce urma să fac, ce trebuia să fac, dar știam că voiam să ajung la Mircea? Și apoi? Apoi… Apoi mi s-a părut că, pentru o fracțiune de secundă, l-am zărit printre alți monștri. Era acolo, printre ei, apoi a dispărut. Mi-am dat seama că nu stăteam bine, că oricine m-ar fi văzut dacă ar fi coborât scările din spatele meu și că trebuia să-mi găsesc un loc mai bun în care să mă ascund, unde să-mi aștept șansa de a-l mai vedea pe Mircea o dată. Sau de două ori. Sau de câte ori aș putea. Și atunci am înțeles ce voiam și ce trebuia să fac.

M-am uitat în jur și privirea mi-a căzut pe singurul loc liber de acele creaturi, singurul loc care părea chiar să fie evitat de ei: muntele de îngeri putreziți de pe scări. Era ocolit de oameni și de demonii lor. M-am târât cu grijă până acolo și m-am strecurat în masa imensă, gelatinoasă, carne și pene, sânge și limfă, excrement și urină, m-am strecurat printre cadavre și mi-am scos doar capul la suprafață.

Chipul mi-e acum înconjurat de alte chipuri goale, fără trăsături, angelice și zdrobite. Sunt sigur că nimeni nu și-ar da seama că un singur cap din sutele de capete e uman și, iată, sunt chipul acelei grămezi de îngeri. Arăt ca un înger. Mă simt ca un înger. Frânt, zdrobit, umilit, căzut și mort. Aștept, clipesc, aștept și iar clipesc, privesc în jur, am o vedere panoramică asupra întregii stații a Unirii, cu peronul pe partea moartă, sunt atent că se închid visele și îl aștept pe Mircea să-mi dea, așa mort cum e, viață, puțin câte puțin, viață, îl aștept pe Mircea, să-l mai văd o dată, de două ori, de oricâte ori, să-mi văd băiatul, carne din mine, sânge din mine, suflet și minte din mine, băiatul meu, puiul meu, să-mi dea, așa mort cum e, un ciot de viață.

Și, aici, în stația Unirii, în această îmbrățișare cosmică, când ce e sus și ce e jos s-au întâlnit la mijloc, când toată familia e întregită, când suntem toți acasă, la aceeași masă, înger, demon și om, iată, mă întreb dacă nu cumva, în sfârșit, trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile.

error: Content is protected !!