Chelia lui Valeriu

Valeriu îl chema, dar i se spunea Vierme și nu pe ascuns, ci drept în față. Vierme, pentru că era, nimeni nu știa de ce, singurul om din lume (atât cât mai rămăsese din ea), fără un singur fir de păr pe tot corpul. Strălucea Valeriu într-o lume populată de pletoși și bărboși – pe stradă, în cărțile de istorie, pe bancnote. Strălucea Valeriu, dar numai el știa că strălucea, când razele soarelui se reflectau în chelia lui eternă, atât de rar, aproape niciodată. Valeriu nu se prea arăta lumii, de frică, de rușine, de tot, și singurii care îl vedeau zilnic erau colegii săi din micul atelier în care lucra la marginea orașului, la umbra marelui zid. Îi vedeau ceafa prin geamul din ușa vopsitoriei, ceafa palidă și încrețită pe care Valeriu își tatuase cândva, demult: Etiam capillus unus habet umbram.

Erau puțini și lucrau mult, Valeriu cel mai mult – venea cu noaptea-n cap, pleca cu noaptea-n cap, ferindu-se de privirile oamenilor din cartier. Lucra singur în vopsitorie, o încăpere minusculă, în fața unei mese înconjurată de găleți cu vopsea (verde, roșie, albă, neagră, galbenă etc.), vopsind bucățile de metal ce intrau pe o bandă rulantă printr-o parte a camerei și ieșeau prin cealaltă. Era mult de muncă, pentru că era singurul vopsitor al atelierului, al cartierului și poate chiar al întregului oraș, și era singurul pentru că lui îi lipsea ceva ce toți ceilalți aveau din belșug: păr. Valeriu avea un trup fără un fir de păr care să cadă și să se lipească de metalul pe care îl îmbrăca cu un strat gros de vopsea. Bucățile veneau de undeva și ajungeau altundeva, Valeriu nu știa unde, nici nu întreba.

Din când în când, televizorul de deasupra mesei se aprindea și Valeriu vedea fața maistrului, înrămată de claie bogate de păr de culoarea ghindei. Barba se sălta în sus și-n jos, ascunzându-i buzele, doar vocea pițigăiată a maistrului se auzea:

— Mișcă mai repede, Vierme! Mai repede că lumea nu stă-n loc pentru tine. Vierme!

Și într-adevăr, lumea nu stătea în loc, ci împingea bucățile de fier mai abitir prin nișa din perete, în timp ce Valeriu se uita pe fugă prin geamul din ușa vopsitoriei, văzând muncitorii, o mână de oameni cocoșați, cu plete până la fund și cu bărbi până la buric, dezbrăcându-și salopetele și plecând acasă la familiile lor, cu nevestele lor cu mustață stufoasă și copiii lor cu puf des, des. Iar sus, în vârful treptelor, biroul maistrului, ușa închisă, și, prin geamul opac, umbre – brațele maistrului în timp ce urla în microfon:

— Vierme, nu sta și te holba, Vierme, că te arunc la loc în groapa din care te-am scos!

Și-așa mai departe.

Dar totul avea să se schimbe într-o zi, pe când Valeriu, ostenit de muncă, privi în jos la bucata de metal pe care tocmai o vopsise și văzu un fir de păr lung în stratul de vopsea verde. Cumva se petrecuse ceva fără precedent: un fir de păr foarte lung se strecurase pe o pală de vânt și se așezase pe bucata de metal, chiar înainte ca Valeriu să treacă cu pensula peste el. Sau poate că venise pe bucata de metal, se smulse vreunei bărbi sau vreunei plete și Valeriu nu observă și pleoșc trânti pensula pe fir și acum gata – firul era prins sub vopsea.

Așa ceva nu mai văzuse niciodată. Firul se încolăcise în jurul unui capăt, apoi desenă o buclă grasă și coborî până la marginea bucății de metal, urcă apoi în zig zag și mai făcu două cercuri mai mici ce arătau ca stele ce tocmai urcaseră niște trepte dintr-o groapă. Valeriu se aplecă și se uită mai atent și văzu ceva cu sens, pentru că stătu multă vreme așa, uitând să mai dea drumul la banda rulantă, fiarele adunându-se buluc la intrarea în vopsitorie, minute trecând, încălecându-se, împiedicându-se unele în celelalte, până când Valeriu fu trezit din reverie de strigătele isterice ale maistrului:

— Vierme! Vierme, dă drumul la bandă că vin și te tai ca pe o râmă, animal scârbos ce ești! Trezirea, Vierme, trezirea!

Ce văzuse Valeriu în basmul de pe bucata de metal numai el știa, și ce văzuse nu-i fusese de ajuns și, pentru că povestea nu se terminase, Valeriu plecă chiar din acea noapte acasă cu o găleată de vopsea după el. Și tot în acea primă noapte a noii sale vieți, Valeriu urcă din beciul în care locuia și se strecură printre căminele muncitorilor.

Intră întâi la moșul de la macara, burtosul. În patul mare: el, soția și copilul – un munte de păr toți trei. Ridică barosul deasupra capului și îl lăsă să cadă peste fața moșului, care îndată se fărâmiță ca o glazură de zahăr ars. Scoase capul barosului din gaura dintre ochi și o zări pe nevastă-sa, belindu-și ochii către el în groază. Barosul căzu și femeia închise ochii (mai exact, ochii i se pierduseră pe undeva pe sub fierul barosului). La puști fu mai ușor; ridică barosul doar cu un braț.

Cu greu îi cără – dar în liniște – printre cămine și coborî în beci, unde îi propti de perete și le lipi părul și barba, mustața și puful de perete, aplicând un strat gros de vopsea peste ei, împrăștiindu-le pletele în toate părțile, jucându-se cu modelul atât cât putu înainte ca vopseaua să se întărească.

A doua zi, la fabrică, lipsa bătrânului nu fu atât de puternic resimțită precum lipsa găleții cu vopsea. Valeriu fu nevoit să jure că nu știe nimic, dar nu pentru mult timp, pentru că nu era timp de jurat, bucățile de metal se adunau pe bandă.

— La treabă, Vierme! Mișcă!

Și Valeriu se mișca.

Noaptea veni și Valeriu fură o a doua găleată cu vopsea și urcă de această dată la trei colegi de atelier. Primul dormea singur. Fu simplu, dar nu mai folosi barosul (observă că prea mult sânge și zgârci oferă picturii sale o textură ce-i displăcea), ci a ales să-l strângă de gât cu un șiret. Firul se adânci în gât și bărbatul nici nu mai deschise ochii. De ce să-i mai deschidă, dacă tot urma să-i închidă pentru totdeauna? Îl vopsi și pe el lângă ceilalți trei.

În aceeași seară urcă să-l ia și pe fiul maistrului, care dormea singur în pat, nevasta fiindu-i exilată pe o canapea de lângă. Femeia nu auzi nimic, în timp ce Valeriu împingea cu toată forța șiretul în grumazul bărbatului.

Și, pentru că totul fu atât de simplu, îl mai luă și pe puștiul de la șurubărie. Cu el avu de furcă: se zbătu voinicul și Valeriu nu vru să-i zdrobească frumusețe de scalp cu veioza de lângă pat, așa că îi frânse gâtul asemenea unui porumbel, întorcându-i cu totul fața la ceafă. Așa se făcu că Valeriu trebui să-l vopsească invers, cu spatele la el, ca să-i poată vedea chipul frumos acoperit de vopsea.

Părul lor era peste tot, împânzind bogat peretele, un filigran uman captiv sub stratul de vopsea. Un basm.

A doua zi fusese mare neliniște în atelier. Din nouă angajați mai rămăseseră cinci. Maistrul fumega, făcea spume prin barbă, urla, gesticula. Neliniștea era mai ales printre muncitori, Valeriu auzind șoptindu-se că nu mai vin la muncă a doua zi. Nici morți nu mai vin. Valeriu zâmbi și-și mângâie chelia.

Ecranul se aprinse și maistrul apăru pe sticlă.

— Vierme, dacă sufli o vorbă, te omor! Nu vreau să rămânem fără atelier din cauza unor jigodii care au decis să plece fără să-mi spună. Ne-am înțeles? Până aflu ce și cum, Vierme, toată povestea asta rămâne aici, între pereții atelierului! Auzi, vierme bălos? Auzi?!

Valeriu dădă din cap că da, că aude, și chipul maistrului dispăru.

Când se lăsă noaptea, Valeriu ieși din beci și privi către cămine. Toate luminile erau aprinse, nimeni nu dormea. Se întoarse către fresca sa piloasă și o privi – zâmbind, râzând, chicotind – până adormi.

De dimineață fu singur în atelier. După un timp apăru și maistrul, târându-și picioarele după el, cu capul plecat. Fără să se întoarcă spre el, îl strigă pe Valeriu de pe scări:

— Vierme, fă-te-ncoa!

Valeriu ieși din vopsitorie, închise ușa, să nu intre praf sau păr, străbătu hala și urcă treptele către biroul maistrului.

— Vierme, zise maistrul după ce se așeză Valeriu, nu mi-au venit oamenii, Vierme… Tu ești singurul loial, animal loial ce-mi ești… Ceva i-a speriat, nu i-am putut scoate din casă nici cu zăhărelul. Ceilalți patru tot lipsesc, Vierme… Tu mi-ești alături, măi, râmâ, măi… Tu mi-ești alături…

Toate acestea le spuse maistrul cu amărăciune, privind în gol pe lângă Valeriu, cu ochii tulburi, nedormit. Valeriu nu zicea nimic, doar îl privea și se gândea la finalul basmului.

— Vierme, Vierme… tu mi-ești loial, mă…

Câteva clipe mai târziu, maistrul, bucăți-bucățele, era purtat de banda rulantă către vopsitorie. Valeriu aprinse camera de filmat din biroul maistrului și începu să strige pițigăiat, imitându-i glasul:

— Vierme (hihi), mișcă-te la treabă, Vierme împuțit (haha)! Vopsește piesele, Vierme, vopsește tot (hoho), la muncă cu tine, râmă soioasă, Vierme (hehe)!

Râdea Valeriu, râdea și-și mângâia chelia și, dacă vreo rază ar fi pătruns în acea clipă în biroul maistrului, întreg soarele s-ar fi oglindit în chelia veșnică a lui Valeriu.

error: Content is protected !!