Furcacaudină

„Vreau să vreau să fiu din nou,

Să râd, să simt… să fiu.

Vreau să știu ce vreau din nou,

Să cred, să sper…“

— Și mai ce?

— Nu mai știu!

— Citește, dacă nu mai știi! Ce, tu nu-ți memorezi propriile poeme?

— Nu. Nu mai știu!

— Taci, nu striga, ’te dreacu’!

Și jap, o palmă peste obrazul inversat.

— Plângi ca pizda. Deci „să cred, să sper…“ și apoi?

— Nu văd… Întoarce foaia, striga și plângea.

— Vrei să citești, ai?

Gheată întoarse foaia mânjită cu sânge. Să fie clar: Gheată stătea în picioare. Ținea în dreptul pieptului o foaie pe care era scrisă o poezie. În fața lui, scriitorul local atârna de un lanț în mijlocul halei. Lângă Gheată mai erau Toni și Frecție. Scriitorul local sângera. Sub el – o baltă de sânge. Șefu’ nu era. Era la masă. Clar?

— Deci, strigă Gheată, „să cred, să sper…“?

— „… să știu.“, citi scriitorul local printre sughițuri.

— „… să știiiiiiiiiiuuuu.“, făcură toți trei într-un glas.

Și trosc, îi pocni umărul. Frecție lovi brațul drept ce atârna bleg și care apoi, după lovitură, atârna și mai moale. Băligos. Mort.

— Câți ani ai, maestre? întrebă Toni.

Scriitorul local tremura de durere. Plângea și sângele i se scurgea din orificii și se aduna pe podea.

— Maestre, nu întreb de două ori.

— Douăzeci și cinci!

— Mulți înainte! se auzi vocea lui Frecție printre îmbucături – băga o șaorma.

— Și câte cărți ai tu, maestre?

— Șapte.

— Șapte ce?

— Șapte cărți.

— Da, da, cărți, știu, dar ce fel de cărți? întrebă Toni.

— Cinci de poezie, două romane.

— Frecție, zise Toni și Frecție lăsă șaorma și ridică bâta de baseball.

— Câte a zis? întrebă Frecție.

— Șapte, răspunse Toni.

— Șapte ce?

— Șapte cărți.

— Da, da, cărți, știu, dar ce fel de cărți? întrebă Frecție.

— Ce pula mea contează, Frecție! Dă-i să zacă!

Și Frecție lovi. O dată, de două ori, de trei ori, aaaaaaaaaaaaa, aaaaaaaaaaaaaaaaauuuuuuu, stai, bă, se auzea printre lovituri, nu mai fac, a patra oară, nu mai scriu niciodată, aaaaaaaaaa, trosc – un os, dă-l dracu’ de os, a cincea oară, a șasea oară și…

— Stai, zise Toni. Cum se cheamă?

Scriitorul nu mai putea vorbi. Se bălăngănea ca o halcă de carne atârnată în abator. Fața îi era acoperită de sânge și brațul îi atârna mort pe lângă cap.

— Cum se cheamă? repetă.

— Asfințit la țară, poezie… Umblam cu umbra, poezie… Eu, poezie… Vertigo în sala de sport, poezie… Ace, bolduri și safire, poezie… Nușu Cărăbușu, roman… Anda, roman…

— Cine e Anda?

— Lăsați-mă…, plângea scriitorul local. Nu mai pot…

— Zi, mă, cine e Anda?

— Prietena mea din liceu… Clasa a zecea…

— Păi, și ce, nu ți-a trecut?

— Atunci am scris cartea, la naiba!

— Ai scris roman în clasa a zecea? Frecție, lasă în pizda mă-tii șaorma, că ți-o îndes în cur! Treci și arde calorii!

Și trosc, Frecție fu ascultător. A șaptea lovitură.

— Ce planuri ai?

— Au… două… au….. cărți… anu’ ăsta…

Jap, peste ceafă. Scriitorul văzu o lumină puternică, apoi siluetele celor trei reveniră pe retină și, până să se dezmeticească, un pumn îi încețosă din nou vederea. Gheată se apropie de el și îl trase de degete până se auziră tendoanele rupându-se ca bețele, unul după altul, trosctrosctrosctrosctrosc, de parcă urma să le arunce în foc.

— Ăăăăăăăăăuuuuuuuuuuu! urlă scriitorul. Ăăăăuuuu!

— Stai așa, zise Toni. Ce-ai făcut, Gheată?

— I-am rupt degetele.

— Bun, mi-a plăcut. Ia vezi și la cealaltă mână, dar numai un deget, să ne rămână pentru festival.

Gheată întoarse degetul mic de la cealaltă mână, până pocni.

— Ăăăăăăăăăuuuuuuuuuu!

— Perfect! Asta e! Frecție, notează: deget, ca un hăuit lung, ăăăăăuuuu.

— Cum să scriu? Ăăăăuuu?

— Da, mă, ă și u, ce e așa greu? Vrei să arăt pe tine?

— Nu, bă, termină…

— Scrie și taci. Apoi, noapte bună, zise Toni și ieși din hală.

Frecție lăsă pixul și foaia pe masă și ridică bâta. Se duse în spatele scriitorului și lovi. Să fie clar: se făcu întuneric în capul scriitorului local, Alexandru Bunescu, laureat al premiului Vlad Nicolici, Prejmer, și clasat pe locul al treilea la concursul de poezie pentru tineri „Colgate Palmolive 2006“, autor a șapte cărți și două în pregătire, posesor de blog, iar a doua zi dat dispărut.

***

Frecție era la a treia votcă. Tânăra autoare o amesteca pe a ei cu suc de portocale, așa că dura mai mult. Să fie clar: nu asta era problema, timp avea destul, dar Frecție plătea. Totuși trebuia să o facă pentru ca Șefu’ să fie mulțumit. În numele artei. Într-o săptămâna trebuia să înceapă Festivalul de Poezie de la Brașov și Șefu’ mai avea nevoie de câțiva oameni. Se înscrisese la concursul de debut. Când l-au întrebat cu ce se va prezenta la concurs, Șefu’ le-a zis că nu e treaba lor, i-a scuipat și a urlat că, după ce toți vor vedea instalația, lumea artistică nu va mai fi aceeași. L-au scos cu jandarmii din clădire, dar, pentru că lăsase o sută de euro sub foaia cu tabelul înscrișilor, l-au lăsat pe listă. Așa că, beată, trează, Șefu’ avea nevoie de Meme, cum i se spunea Marinelei Mirițescu, poetă-vulcan, laureată a premiilor Mugetul Munților de la Orăștie, Poetul necunoscut căzut la datorie de la Cristian, Soarele nopții de la Părteștii de Sus și Gaura Neagră de la Fundu Moldovei. Dar tot mai bine beată.

Frecție își pierduse toată seara și îi era foame, însă Maroon 5 din boxe îi acoperea chiorăitul mațelor. Întâi fusese la cenaclul Tupeul Literar, care se aduna o dată pe săptămână într-o cârciumă minusculă cât baia mică a Șefului. Frecție făcuse comparația asta pentru că era singura baie a Șefului pe care o știa. „Nu te caci tu la buda mare, Frecție!“ îi zicea Șefu’ mereu după ce dădea un pepene. S-a dus să o asculte pe Meme, a fost singurul care s-a ridicat când a aplaudat și a și strigat un „bine, Meme!“. Meme s-a înroșit și a cerut cu tot dinadinsul să mai citească o poezie. Audiența – trei poeți și trei spectatori, cu Frecție patru – a dat din cap aprobator și Meme a citit ceva cu pașii mei sunt pașii tăi, cu luna și soarele, cu pizda mă-sii, că votcile nu stau, lovesc, dar portocalele dracu’…

— Și, Meme, ce mai pui la cale? întrebă Frecție.

— Tinere (Meme s-a născut în ‘89, Frecție în ‘76), cele zece volume de poezii sunt citite și răscitite de toți liceeni pe o rază de douăzeci de kilometri. Dar nu îmi e de ajuns. Vreau mai mult.

— Adică?

— Teatru!

— Ah, teatru. Fain. Dar bănuiesc că vrei să și joci.

— Eu, cum să joc, prostuțule? Am eu față de actriță?

— Dar, Meme, pe bune acum, la ochii tăi și la…

— La ce?

— La… adică, la corpul tău…

— Adică cum?

— Adică ești bună, Meme.

Meme râse și mai ceru un pahar.

— ’Tu-ți pasca mă-tii, gândi Frecție, dacă mai ceri cu portocale te sparg.

— O votcă cu suc de portocale.

— Vai, gândi Frecție, vaco…

Barmanul așeză paharul în fața ei și ea începu să soarbă.

— Chiar crezi că sunt… bună?

— Sigur că da.

Să fie clar: Meme era urâtă. Regula numărul unu în literatură: arată, nu spune. Eu spun: Meme era foarte urâtă.

— Dar nu doar la scris, nu?

— Eu sper că nu doar la scris, zise Frecție și se apropie de ea.

Ea se înroși și chicoti și evident că îi plăcea, așa că Frecție zise:

— Barman, un absint la fata.

— Vai, zise ea, ce e aia? Cred că am mai auzit. Ceva albastru, nu?

— Vei vedea, Meme. Geniul tău va fi îndeosebi mângâiat de această licoare a zeilor. Te va purta printr-o lume în care talentul tău e centrul gravitațional al universului. Celulele-ți vor mulțumi, ascultă-mă pe mine.

— Hihi, ești funny, chicoti Meme și sorbi toată votca.

Apoi veni absintul, cu el întunericul și amintirea ultimelor cuvinte:

— Și, cum ziceai că ți se spune?

— Frecție, dar tu poți să-mi spui Masaj.

— Hihi, ești funny…

— Găăăăăăăăuuuuuuuuuuaaaaa! Iiiiiiiiiiaaaaaaaa! Nu! Ce!?… Aaaaaaaaaaaaaaa!

Frecție ținea telefonul deasupra patului, apoi, când Meme înceta să urle, îl ducea la ureche și zicea:

— E bine așa, Șefu’?… Ah, avem?… Cum vrei?… Mai gros?… Mai subțire… Bine, stai că încerc ceva…

Cleștele strânse sfârcul drept și din gâtlejul lui Meme urcă un iiiiiiiiiiiiiiiiiiiii sfâșietor.

— E mai bine, Șefu’?… Deci la sfârc… Da… Da… Mai jos nu mă bag, Șefu’… Acolo… Nu știu, încercați… Nu, Șefu’, e urâtă ca dracu’… Deci încă unu și revoluționăm literatura?… Hai, pa, Șefule!

— Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

***

Tânărul poet, Sever Manolache, sever cu imaginea sa precum numele său, posesor de conturi pe toate blogurile literare, dormea în primul compartiment al unui tren care îl aducea de la Marele Colocviu al Micilor Scriitori, unde a împărțit patul cu poetul-minune de numai doisprezece ani, Nicu Flintă, care a tras vânturi toată noaptea și a vomitat până dimineață, când l-au trimis acasă. Severul Sever era oricum șifonat după ce a încercat toată ziua să explice unor jurnaliști că nu e de acord cu numele colocviului, deoarece el, la cei șaptesprezece ani ai săi, este cel mai în vârstă scriitor prezent, și, la cele douăsprezece volume ale sale, nu se mai consideră un mic scriitor. Mai ales că pregătește a paisprezecea carte (sare peste treisprezece, că e cu ghinion) și valoarea se numără în centimetri. De cotor de carte.

Și cum dormea Sever cu gura deschisă și cu România Literară făcută sul în brațe, ușa compartimentului se deschise și se auzi:

— Biletul la control, condei fără tulei!

Până să înțeleagă ceva, zbang – un bocanc în gură. România Literară a căzut. Repet: România. Literară. A. Căzut. Clar? A căzut și Sever, s-a întors apoi pe spate și încercă să zică ceva. Avea gura plină de sânge. Deasupra lui plutea un controlor cu o șaorma în mână. Să fie clar: controlorul era legat în compartimentul vecin, în chiloți și cu un căluș în gură. Frecție folosi lanțul cu care se închide nașul în compartimentul său ca să numere banii și se blocă înăuntru cu Sever. Îl ridică apoi pe tânăr cu o mână de un picior și îl scutură. Nu căzu decât șalul.

— N-ai agendă? N-ai pix? Bine că ai șal.

Lăsă autorul să cadă. Capul lovind podeaua sună ca o tobă spartă.

— Hhhhââââââârrrrrrr! se auzi din gâtul poetului.

— Horcăi, ai? E perfect. Horcăit n-avem încă.

Frecție se aplecă și continuă să-și mănânce șaorma.

— Ia zi, muncești?

— Nu, se auzi de sub bocanci.

— Și atunci cine îți plătește cărțile și premiile?

— Tata.

— Și ce e tata?

— Avocat.

— Citește?

— Nu.

Frecție se aplecă deasupra poetului și îi plezni peste obraz o roșie din șaormă. Sever începu să plângă.

— Cine ești? Ce vrei? Orice… spune… tata îți dă…

— Tata dă. Dă, nu? Taică-tău își aduce – fi atent cum zic – aportul la propășirea literaturii contemporane, nu?

— Ce vrei? plângea Sever.

Frecție se ridică și-l luă de un picior.

— Nu! Nu! strigă Sever.

Poc.

— Hhhââââârrrr!

— Haha!

Se aplecă, îl ridică, deschise pumnul.

Poc.

— Hhhhhâââârrrr!

— Haha!

Înghiți ultima îmbucătură de șaorma și formă numărul Șefului.

— Șefule? Mă auzi?… Horcăie… N-avem, nu? Îl luăm că e bun… În cap… Lăsat să cadă… Garantat. Auzi!

Se aplecă, îl ridică, deschise pumnul, apropie telefonul.

Poc.

— Hhhhhââââârrr!

— Haha!

Poc.

— Hhhâââârrr!

— Haha!

Poc.

— Hhhhhâââârrr!

— Haha!

Poc.

— Hhhâââârrr!

— Haha!

Și trenul: tâdâm-tâdâm, tâdâm-tâdâm.

Poc.

— Hhhhhââârrrr!

— Haha.

Tâdâm-tâdâm, tâdâm-tâdâm.

Poc.

— Hhhhhââârrrr!

— Haha!

Și greierii în noapte: cri-cri-cri, cri-cri-cri.

***

Uite cum s-a întâmplat: festivalul era în toi, spuma literară în public, iar pe scenă tot unul și unul. Să fie clar: când moderatorul a anunțat că urmează un grup debutant cu o instalație poetică onomatopeică, toți au ciulit urechile.

Prezentatorul a zis:

Și acum: „Furcacaudină“!

Și Frecție, Toni și Gheată au tras de păturile de pe instalație și au împins-o în mijlocul scenei. Murmur prin sală. Oripilare. Ochi mari. Vomă pe doamne. Numai unul nu zicea nimic – îmbrăcat în portar, Șefu’ privea instalația și zâmbea.

Imaginează-ți: douăzeci de tineri scriitori erau prinși în instalație, contorsionați, atârnați, îndoiți, goi, transpirați, însângerați, cu capul în sus, cu capul în jos, într-o parte, leșinați, treji, plângând, urlând, frânți; pârghii trăgeau de ei, altele se împingeau în ei, iar în mijlocul lor, ca trei haiku-uri organice, Bunescu, Meme și Sever formau un triptic sângeros: atârnat cu capul în jos, Bunescu urla în timp ce cârlige trăgeau pe rând de degetele sale.

— Ăăăăăuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Ăăăăăăăuu!

Un alt cârlig o pișca pe Meme de sfârc.

— Iiiiiiiiiiiiiiiii! Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

Și o pârghie dădea drumul funiei de care atârna Sever, apoi îl ridica și îi dădea drumul din nou. Și din nou. Și din nou.

— Hhhhhââââârrrrrr! Hhhâââââârrrrr!

— Ăăăăăuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Ăăăăăăăuu!

— Iiiiiiiiiiiiiiiii! Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

Poc.

— Hhhhhââââârrrrrr! Hhhâââââârrrrr!

Și ceilalți din instalație scoteau sunete îngrozitoare.

— Ccccccccccccccââââââââââââhhhhhhh!

— Bbbbbbbuuuuuuaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

— Auauauauauauauauaua!

Poc.

— Ssssssssssssssss!

— Ăăăăăuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Ăăăăăăăuu!

— Iiiiiiiiiiiiiiiii! Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

— Hhhhhââââârrrrrr! Hhhâââââârrrrr!

Apoi totul s-a întâmplat mult prea repede. Cei din public au tăcut. S-au ridicat în picioare, s-au uitat unii la alții ca și cum s-ar fi regăsit după secole de despărțire, s-au luat de mâini și și-au zâmbit. Și-au apropiat trupurile și s-au mângâiat. Căldura trecea din trup în trup. Și-au lipit buzele și s-au sărutat – bărbați cu femei, femei cu femei, bătrâni cu copii. Apoi, când li s-a încâlzit sângele în vene, s-au dezbrăcat.

— Ssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss

sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss

ssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss!

— Ăăăăăuuuuuuuuuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuu

ăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuu

ăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuu

ăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuu

ăăuuuuăăuuuuăăuuuuăăuuuuuuuuuuu! Ăăăăăăăuu!

— Iiiiiiiiiiiiiiiii! Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

— Hhhhhââââârrrrrr! Hhhâââââârrrrr!

— Cccccccccccccccââââââââââââââhhhhhccccccccââââââââââââ

ccccccccââââââââââââccccccccââââââââââââ

ccccccccââââââââââââccccccccââââââââââââccccccccââââââââââââ

ccccccccââââââââââââccccccccââââââââââââ

ccccccccââââââââââââccccccccââââââââââââ

ccccccccââââââââââââccccccccââââââââââââ

ccccccccââââââââââââccccccccââââââââââââ

ccccccccââââââââââââccccccccââââââââââââ

ccccccccââââââââââââhh!

— Bbbbbbbbbbbbbbbuuuuuuuuuaaaaaaaaaaaa

bbbbuuuuuuuuuaaaaaaaabbbbuuuuuuuuuaaaaaaaa

bbbbuuuuuuuuuaaaaaaaabbbbuuuuuuuuuaaaaaaaa

bbbbuuuuuuuuuaaaaaaaabbbbuuuuuuuuuaaaaaaaa

bbbbuuuuuuuuuaaaaaaaabbbbuuuuuuuuuaaaaaaaa

bbbbuuuuuuuuuaaaaaaaabbbbuuuuuuuuuaaaaaaaa

bbbbuuuuuuuuuaaaaaaaabbbbuuuuuuuuuaaaaaaaaaaaaaaa!

— Auauauauauauauauauauauauauauauauauau

auauauauauauauauauauauauauauauauauauau

auauauauauauauauauauauauauauauauauauau

auauauauauauauauauauauauauauauauauauau

auauauauauauauauauauauauauauauauauauau

auauauauauauauauauauauauauauauauauauauaua!

Poc.

Oamenii s-au sărutat și s-au mângâiat și și-au unit corpurile și s-au întins pe podea, tăvălindu-se, colcăind ca viermii printre scaune. Instalația îi penetra adânc.

— Bbbbbbbbbbbbbbbuuuuuuuuuaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

— Auauauauauauauauaua!

Poc.

— Hhhhhââââârrrrrr! Hhhâââââârrrrr!

De sus, de unde privea Șefu’, sala părea un ocean care fierbea, bule de aer ieșeau prin pielea tuturor și trupuri albe se loveau de pereți ca valurile înspumate. Pe alocuri, corpurile unora se umflau și plezneau și rândunici zburau din burțile lor. Roiau apoi în jurul candelabrului, strălucind ca becuri în flăcări. Gâfâitul pasiunii se ridica din oceanul de trupuri și Șefu’ și-a dat și el hainele jos și a inspirat adânc. Apoi a expirat. Trupurile transpirate se lipeau, se dezlipeau, luceau, ardeau, luminau încăperea, ardeau sala. Condens. Din tavan s-a pornit ploaia și, acolo unde picurii atingeau corpurile înfierbântate, aburul se îndesea.

Poc.

— Hhhhhââââârrrrrrhââââârrhââââârrhââââârr

hââââârrhââââârrhââââârrhââââârrhââââârr

hââââârrhââââârrhââââârrhââââârrhââââârr

hââââârrhââââârrhââââârrhââââârr! Hhhâââââhââââârrhââââârrhââââârr

hââââârrhââââârrârrrrr!

— Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

— Hhhhhââââârrrrhhââââârrhhââââârrhhââââârr

hhââââârrhhââââârrhhââââârrhhââââârrhhââââârr

hhââââârrhhââââârrhhââââârrhhââââârrhhââââârr

hhââââârrhhââââârrhhââââârrhhââââârrhhââââârr

hhââââârrhhââââârrhhââââârrhhââââârrhhââââârrrr! Hhhâââââârrrrr!

— Cccccccccccccccââââââââââââââhhhhh

ccccccââââââccccccââââââccccccââââââ

ccccccââââââccccccââââââccccccââââââ

ccccccââââââccccccââââââccccccââââââ

ccccccââââââccccccââââââccccccââââââ

ccccccââââââccccccââââââhh!

Perdelele au luat foc și flăcările mângâiau pereții aruncându-și limbile fierbinți până în tavan. Viermuiau corpuri goale pe podea și Șefu’ le privea. A zâmbit plin de iubire și a coborât printre ele, scufundându-se în marea de piele, înecându-se. Totul strălucea, totul ardea. Instalația era totul. O muzică se auzea de undeva, de departe, și era atât de multă iubire pe lume în acea noapte în care a murit poezia.

Apoi, pe scenă, Furcacaudină s-a deschis și din ea a ieșit

error: Content is protected !!