Geamantanul

În unele zile, totul era exact ceea ce părea a fi, și bătrâna nu făcea excepție. Era o cunoscută a locului. Toată strada o știa, toți o salutau, ba dând din cap, ba zâmbind, și ea răspundea mereu cu un „Bună, maică.“ aproape șoptit printre buzele ei subțiri. Nu știau cum o cheamă, nici unde locuiește, și nici nu îndrăzneau să o oprească din drum, să-i întrerupă șirul pașilor ei mici și să o întrebe. O vedeau, o salutau, ea zicea „Bună, maică.“ și mergea mai departe. Cu o precizie de care numai bătrânii sunt capabili, intra mereu la aceeași oră pe strada populată de vânzători, măcelari, cerșetori și cumpărători, și își căra geamantanul prin mulțime fără să dea semne de oboseală. În unele zile, căra două geamantane și atunci toți de pe stradă întorceau capul după ea admirativ și o urmăreau cum ieșea de pe pietonală la fel de grăbită precum intrase. Trecătorii se mirau, însă negustorii locului știau că apariția bătrânei cu geamantan nu era nici singulară, nici întâmplătoare, că totul avea o noimă, un sens, pe care însă numai bătrâna avea de unde să-l cunoască și pe care îl tăinuia cu sfințenie, zilnic la aceeași oră, ascunzându-l cu grijă în spatele unui chip fără expresie și a unui „Bună, maică.“ abia șoptit.

La fel de neînțeles le părea și celor doi hoți, pungași veniți de curând prin locurile acelea în căutare de pradă nouă și care o urmăreau de câteva zile cum își căra hotărâtă geamantanul pe pietonală, trecând, fără să se oprească, prin mulțime. Dar în acea zi bătrâna nu căra decât un singur geamantan. Cumva le părea rău, ar fi sperat să fie zi de captură mai bogată, dar, decât nimic, se mulțumeau și cu un singur geamantan. Trebuie să fie ceva prețios în el, altfel de ce l-ar căra baba zilnic după ea? se gândeau. Dimineața la cafea, în garsoniera dărăpănată pe care o împărțeau, au stabilit: aveau să o jefuiască.

— Mă aștepți la colț cu Griviței, eu mă strecor prin mulțime și îi smulg babei geamantanul din mână. Apoi vin unde mă aștepți tu și ți-l dau.

— Ca diversiune, a adăugat Sapă.

— Exact, ca diversiune, a zis Calu.

— Și apoi?

— Păi, apoi tu fugi către casă, dar nu urci, te oprești întâi la container. Lași geamantanul acolo și urci liniștit în casă.

— Așa. Și tu?

— Și eu trec pe la gunoi, iau geamantanul și vin acasă. S-a înțeles?

— S-a înțeles, doar nu suntem amatori.

Și au râs.

Așa că au așteptat-o la capătul pietonalei, unul cu ochii pe ceas, celălalt cu ochii pe mulțime.

— Imediat trebuie să apară, a zis Calu și celălalt a zis că da, o și vede deja.

— Hai, fugi, că mă descurc.

Rămas singur, Calu s-a strecurat prin mulțime și a început să o urmărească îndeaproape pe bătrână. S-a uitat în față, în spate, în stânga, în dreapta, sus la geamuri – nu a uitat, doar nu era amator – și, când a crezut că totul era așa cum trebuia să fie, a țâșnit pe lângă ea, smulgându-i cu putere geamantanul din pumnul strâns în jurul mânerului. Luată prin surprindere, bătrâna nu a schițat niciun gest de a se opune, nici măcar nu a strigat. Au strigat alții pentru ea, dar Calu nu s-a mai uitat în urmă. Dus a fost. După câțiva pași, a început să mute geamantanul dintr-o mână în alta, nu-i venea să creadă cât de greu era, însă trebuia să fugă, nu avea timp să se uite în urmă, nu avea voie să se oprească. Uneori îl mai prindea de mâner cu ambele mâini, alteori băga un braț pe sub el, ba chiar, la un moment dat, l-a ridicat pe umărul drept, dar nici asta nu i-a ușurat cu mult fuga. A lăsat forfota pietonalei în urmă și, după un chin de un minut, două, a ajuns lângă Sapă. I-a dat geamantanul, și-a dat tricoul jos, l-a aruncat într-un tufiș și a scos o șapcă din buzunar pe care și-a așezat-o pe cap.

— Ce mai aștepți? Dispari!

— Ce naiba e așa greu, bă?

— Mie-mi zici? Habar n-am, Hai, marș, nu mai sta!

S-au separat, unul intrând pe o stradă lăturalnică, cu bustul gol și cu șapca pe cap, celălalt cărând cocoșat geamantanul și înjurându-l de zor prin grădinile unor blocuri.

***

Tot efortul a meritat. Stăteau în picioare în jurul mesei și-și priveau prada încă nedeschisă. Abia după ce au așezat geamantanul maro și încăpător pe masă, au realizat cât de mare era. Ocupa toată suprafața mesei, părea vechi și mucegăit și emana un miros ciudat, pe care nu l-au simțit în agitația jafului, ci numai când au ajuns acasă și l-au trântit pe masa din mijlocul camerei.

— Așa mirosea și baba, a mărturisit Calu. Când am ajuns lângă ea, mi-am dat seama. Puțea.

— Deschide-l, a zis Sapă.

— Imediat.

Calu a deschis întâi geamul. Răcoarea serii a pătruns în cameră împreună cu un miros puternic de liliac înflorit. Când s-a întors la masă, a simțit din nou duhoarea geamantanului, un miros atât de diferit de cel al florii de liliac, încât a început să se gândească la un alt fel de liliac și era cât pe ce să-i zică lui Sapă că geamantanul miroase a lilieci din peșteri, dar a tăcut. Sapă era prost și n-ar fi înțeles. Dar, da, geamantanul mirosea ca și cum ar fi fost uitat pentru câțiva ani pe fundul unei peșteri umede și reci. Calu și Sapă se țineau de nas.

— Ce naiba o căra și baba asta? a întrebat Calu.

— Nu știu, fratele meu, a răspuns Sapă, dar nu-i a bună. Tu ai văzut ce greu e?

— Da, al dracu’ de greu.

— Hai să scăpăm de el, nu-mi place cum miroase toată treaba.

Au râs, dar niciunul dintre ei nu îndrăznea să deschidă geamantanul. Așa că au râs în continuare, în timp ce se gândeau ce să facă cu el.

— Hai, îl coborâm la mașină și-l ducem undeva, la groapa de gunoi, nu știu unde, numai să scăpăm de el.

— Stai, mă, puțin, a zis Calu. Nu bag căcatul ăsta în mașină. Stai să mă gândesc.

S-a dus în dreptul geamului, și-a eliberat nasul din pumn și a inspirat aerul rece al serii. A expirat, apoi a inspirat din nou adânc și și-a ținut respirația. Oricât de poluat ar fi fost orașul, nu se compara cu duhoarea ce emana din geamantanul de pe masă. A expirat.

— Lasă naibii gânditul, a auzit din spate, că mor aici cu gânditul tău cu tot.

Calu s-a uitat din dreptul geamului către geamantan și a zis:

— Să-l deschidem.

— Dacă ai de gând să rămâi în geam și să mă lași pe mine să mă ocup singur…

— Să-l deschidem, a repetat Calu.

— Ești sigur?

— Da, hai, a zis și a făcut câțiva pași către el.

A căutat încuietoarea, clic; Calu a dat capul pe spate, ochii îi lăcrimau, apoi s-a uitat în cufăr: un alt geamantan, nu cu mult mai mic, atât cât să încapă în cel mare, înfășurat strâns în folie transparentă.

— Ce păzește baba asta? a întrebat Sapă, dar Calu nu îl auzea.

Calu a dat o fugă până în bucătărie, de unde s-a întors cu un cuțit, nu înainte de a deschide și geamul de la bucătărie și de a încuia ușa de la intrare. A tăiat folia și a scos geamantanul dinăuntrul celui mare.

— Ia-l pe ăsta și pune-l deoparte, i-a zis, ridicând cu greu geamantanul mai mic și arătând cu un gest din cap spre cel mare.

L-a reașezat pe masa eliberată și a rămas uitându-se la el.

— E greu, bă…

— E?

— E, a repetat Calu.

Fără să mai stea pe gânduri, Calu a deschis cufărul: un sac negru de gunoi.

Calu și Sapă s-au grăbit către geam și unul dintre ei a zis:

— Nu-i de bine, mă.

Au așteptat să li se potolească vintrele și și-au ridicat tricourile la nas. Curiozitatea și-a cerut tributul, așa că, în ciuda mirosului puternic și a unei apăsătoare senzații că ceva nu este în ordine, au hotărât că trebuie să-l deschidă. Când au crăcănat gura sacului, un firicel subțire de sânge s-a scurs din pungă pe masă.

— Ce…

Amândoi priveau împietriți pata mică de sânge. Au lăsat să le cadă tricourile pe care le țineau cu o mână în dreptul nasului și au început să tragă cu ambele mâini de sacul de nailon negru. Au crăcănat gura sacului și mai tare și un rictus de greață a trecut peste chipurile lor ca o umbră și s-a adunat în colțurile buzelor. Prin gura sacului se vedea un braț păros și vânăt, aproape alb. Au deschis sacul și mai tare și au văzut nu doar un al doilea braț, ci și un genunchi, piciorul atașat de el, o jumătate de torace, un umăr și alte rămășițe umane tranșate în bucăți mici. Calu și Sapă au făcut un pas înapoi. Calu l-a împins pe Sapă, care s-a prăbușit pe pat ca lovit în moalele capului, și și-a făcut loc către baie. S-a aruncat peste toaletă și a început să vomite și, cu cât vomita mai mult, cu atât vedea ochi, mațe, degete în mozaicul rămășițelor unui prânz frugal, așa că era nevoit să o ia de la capăt, și, când i s-a părut că a vomitat o eternitate și că stomacul nu a mai avut ce să verse, a auzit un zgomot puternic, o bufnitură ca o avalanșă, în spatele lui. Când s-a întors, l-a văzut pe Sapă aplecat peste cadă, cu sacul de nailon gol în brațe și cu tricoul îmbibat cu vomă. S-a ridicat și s-a uitat în cadă: Sapă prăvălise zgomotos bucățile de carne, mari și mici, în cadă.

— Ce faci? Ai înnebunit? a urlat Calu, dar a înțeles repede că nu va primi niciun răspuns, pentru că fața lui Sapă se contorsionase violent și a știut că trebuie să se dea din calea lui cât mai repede cu putință.

Sapă s-a trântit lângă toaletă și a început să vomite. În pauze încerca să explice:

— Ce să… fac, mă, Calule… păta covorul… lăsa urme…

Alternanța vomei cu vocea plânsă a lui Sapă a trezit din nou stomacul lui Calu, chiar în momentul în care duhoarea hălcilor de carne, care aveau surprinzător de puțin sânge în și în jurul lor, se ridica din cadă. Calu s-a aplecat peste Sapă și l-a împins cu piciorul, proiectându-și proaspăta vomă peste cea a lui Sapă. Când a terminat, s-a întins pe gresie.

— Ce se întâmplă, Sapă? În ce ne-am băgat?

Erau atât de palizi, încât, dacă ar mai fi vomitat o dată, ar fi arătat ca hălcile de carne din cadă.

— Ce naiba e aia?

— Un bărbat, a răspuns Sapă.

— De unde știi? Are și cap?

Sapă a ezitat, apoi a zis că nu. Imaginea li s-a conturat în fața ochilor și stomacurile lor s-au întors din nou pe loc fără a mai avea ce vărsa. Și-ar fi dorit să poată vărsa din nou, să scoată tot din ei, toate organele, cu tot cu creier, să se vomite întregi și să tragă apa după ei. Să dispară.

— Tre’ să sunăm la poliție. Acum!

— Ești nebun, Sapă? Cum le explici toate astea?

— Păi eu tre’ să explic, Calule?

— Dar cine, eu?

— Baba aia nenorocită.

— Și noi? Noi i-am furat geamantanul. Avem cazier, Sapă. Cum mergem la poliție după câte am tras în ultima vreme? Ne mănâncă de vii. Nu o să ne creadă.

— Trebuie să ne creadă, doar nu e al nostru. A văzut toată lumea de acolo că unii i-au furat geamantanul, ce naiba.

— Și deci tu zici să ne predăm, să intrăm așa în secție și să zicem: na, deschide asta.

— Da, bă, Calule, ce naiba să facem? Tremur tot!

— Sapă, boule, cretinule, avem cel puțin zece furturi în ultimul an. Am scăpat noi până acum, dar dacă intrăm în secția de poliție cu un gemantan plin ochi cu carne de om la kil, înfundăm pârnaia și pentru furt, și pentru crimă.

— Dar ce, Calule, noi l-am omorât?

— Și cum explici, boule, idiotule, toate mezelurile astea? Ești abator, fraiere? Sapă, nu fi prost, nu o să ne creadă nimeni. Pe cine crezi că o să creadă ăștia, pe doi hoți cu cazier care se ascund de poliție de un an, sau pe o babă liniștită pe care o vede zilnic toată lumea? Boule!

— Taci, Calule, că n-avem nicio vină.

— Boule!

Nu se priveau, țineau ochii închiși și-și vorbeau înfrânți de revolta măruntaielor. După un timp, Calu a zis:

— Scăpăm de ele.

— Cum?

— În pădure, le îngropăm.

— Bă…

— Taci! Ascultă: așteptăm să se facă beznă afară, să nu ne vadă nimeni, și ducem geamantanul, ba nu, doar sacul, geamantanul îl ardem…

— Să ardem și carnea.

— Taci, n-auzi!? Așa, deci îl ardem și vedem noi, poate ardem și carnea, dar n-avem voie să rămânem prea mult timp în pădure.

— Și cum ajungem? Cu mașina?

— Nu-l bag pe ăsta în mașina mea, a răspuns Calu.

— Cu un taxi?

— Prostule, ce prost ești! Cum să iei un taxi cu măcelăria după tine? Mergem pe jos.

— Pe jos până la pădure?

— Da, Sapă, mergem pe jos, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe jos.

— Bine, Calule, cum zici tu, dar acum hai să ieșim de aici, că pute rău. Și mi-e și cam foame.

— Cum să-ți fie…, a vrut să zică ceva, dar s-a întors deasupra toaletei și a vomitat îndelung.

— De unde naiba mai scoți, mă? l-a auzit pe Sapă zicând în timp ce deschidea ușa de la frigider.

***

Se lăsase întunericul peste oraș. Calu și Sapă au așteptat căderea nopții fumând țigară după țigară, așezați în fotoliile împinse lângă geamul deschis al camerei. Se înfășuraseră în pături pentru a se feri de răcoarea nopții, care pătrundea prin toate geamurile deschise ale garsonierei. Au fumat până au adormit, așteptând ora două pentru a putea ieși din bloc cu geamantanul, fără să fi existat pericolul de a fi văzuți de vreun vecin insomniac. Oricum locuiau mai mult pe ascuns în garsonieră, ocupând-o până la întoarcerea din Italia a unui alt tovarăș de furtișaguri. Lista de întreținere din casa scării arăta că nu locuiește nimeni în apartamentul 11, însă vecinii sunt atenți, uneori sunt chiar mai perspicace decât un ofițer de poliție, iar pretextul că sunt frații lui, veniți din când în când să facă curat și să aerisească, nu avea cum să țină la nesfârșit.

Și-au pus ceasul să sune la ora două, în cazul în care ar fi ațipit, dar nu soneria i-a trezit, ci câteva zgomote difuze venite din direcția băii. Cu ochii închiși, Sapă a întrebat:

— Ce se aude, Calule?

— Nu știu, mă, cât e ceasul?

Sapă a deschis telefonul.

— E unu. Mai stăm?

— Mai stăm un pic, a răspuns Calu și și-a tras pătura până peste umeri.

— Nu mai pute așa tare, nu? a întrebat Sapă.

— Nu.

— Așa pute un om în putrefacție, Calule?

— Nu, ăsta-i altceva, nu-i miros de mort.

— Dar tu de unde știi, Calule, cum miros oamenii în putrefacție?

— Taci acum, mai stăm până la două.

Au ațipit la loc, însă nu pentru mult timp, pentru că noi sunete, ca bufnituri înfundate, veneau din direcția băii sau a bucătăriei.

— Bă.

Liniște.

— Bă, a repetat Sapă.

— Ce vrei?

— Dormi?

— Acum nu, cum să dorm, dacă vorbesc cu tine?

— Ce se aude, mă?

— Nu știu, ce se aude?

— O fi ceva, nu știu…

— Or fi țevile, Sapă, ce ești copil? Bagă somn că stăm apoi treji toată noaptea. Poate-mi adormi în sapă, Sapă.

A schițat un zâmbet, dar era prea obosit să râdă, așa că a tăcut și a alunecat moale la loc în somn. Visa el ceva. Se făcea că era mic și sufla în lumânările de pe un tort. Le-a numărat de câteva ori, dar erau ba cinci, ba șapte, ba una, așa că s-a oprit din numărat și a privit în colțul camerei: o păpușă cu chipul său. Dezmembrată.

După ceva vreme, a auzit sunetul distinct al unor picături pe mochetă: Pic. Pic. Pic.

— Sapă? Scoală, Sapă, și închide geamul că plouă.

Nu a primit răspuns, în schimb loviturile picăturilor se auzeau din ce în ce mai tare și din ce în ce mai clar, cu cât se smulgea mai mult din moalele somnului, ca și cum norii se adunaseră în geamul lor și ploaia se întețea deasupra mochetei.

— Sapă?

Pic. Pic. Pic.

— Bă, Sapă.

Pic. Pic. Pic. Pic.

A deschis ochii. Nu ploua. Geamul era acoperit de o formă, în spatele căreia se ascundea o jumătate de lună imensă.

— Ah, te-ai trezit. Ce se aude, mă, că picură ceva?

Sapă tăcea. Stătea nemișcat în dreptul geamului și tăcea.

— Cât e ceasul? Cred că ar trebui să mergem.

Pic. Pic.

— Tu auzi?

Sapă tăcea.

Pic. Pic. Pic.

— Auzi, mă? A sunat ceasul? N-am auzit nimic.

S-a ridicat și s-a întins să aprindă veioza. Toată încăperea s-a luminat galben-maroniu. Pentru o clipă i s-a părut că pereții s-au dilatat. Frica a început să i se scurgă prin vene asemenea unor cuburi de gheață cu colțuri prea ascuțite. De garnitura metalică de deasupra geamului, Sapă atârna ca o vită la abator. Un cârlig imens îi era trecut dintr-o parte în alta a capului, vârful ascuțit ieșindu-i prin frunte. Ochii holbați și înroșiți. Gura larg deschisă, îndesată cu o limbă umflată și însângerată. Gol. Din vârful degetelor de la picioare, stropi de sânge se desprindeau și se loveau de mochetă: Pic. Pic. Pic.

Calu a vrut să urle, dar, până să o facă, o lovitură puternică în ceafă l-a doborât. În cădere s-a întors pe călcâie și a căzut pe spate. Privirea i s-a încețoșat și mâinile încercau în zadar să se agațe de ceva. Ca un gândac întors pe spate, Calu dădea din mâini și din picioare, capul i se mișca spasmodic și ochii căutau prin ceață forma celui care l-a lovit. Deasupra lui s-a aplecat un corp alb fără cap și cu dungi roșii ca tăieturi adânci pe lângă încheieturi. Cu mișcari inegale, de parcă membrele nu îi erau atașate de corp decât printr-o peliculă subțire de sânge, creatura fără cap s-a apropiat de tânărul prăbușit și i-a înfipt o țeavă greoaie adânc între ochi.

Apoi s-a făcut liniște.

Pic. Pic. Pic.

***

Ordinea naturală a lucrurilor dictează ca după iarnă să vină primăvara și după noapte dimineața, așa că păsările s-au trezit primele, oamenii și-au luat servietele, plasele, poșetele și au plecat la muncă, străzile s-au umplut de oameni și de animale, viața curgea prin intersecțiile orașului, bătătorind oboseala și coșmarurile ultimei nopți. Era o nouă zi în care totul părea să fie exact ceea ce era, și bătrâna nu făcea excepție. Călca cu grabă piatra cubică a pietonalei, ocolind cu grijă mulțimile de oameni adunate ici-colo în fața tarabelor din spatele cărora negustori și negustorese ridicau câte o mână, ori zâmbeau blând, poate din simpatie, poate din milă, către bătrâna atât de fidelă străzii lor, care, în acea zi – întâmplarea făcea –, căra nu numai un geamantan, ci două. Și lumea se uita în urma ei și îi zâmbea și unii și alții o salutau cu voce tare:

— Ziua bună, mamaie.

Și bătrâna răspundea grăbită și fără să ridice ochii din pământ:

— Bună, maică. Bună, maică.

error: Content is protected !!