Jos, în lumea lor

Avuseseră o presimțire, dar o înecaseră într-un gram de tutun și o dușcă de țuică. Pentru curaj.

Soarele nu ieșise încă de după munți, când cei patru bărbați scoaseră căruța pe uliță și struniră calul în șoaptă, fiecare mestecând câte un ciot de țigară între dinți – patru licurici plutind printre case. Nu se vorbea, o știau de la tații lor și tații lor de la tații lor: când plecau la drum înainte de răsărit nu vorbeau, pentru că ascuțite sunt ghearele ce păzesc comorile din adâncuri, aprigi ochii știmelor, blestemat glasul ielelor. Așa că tăceau și pufăiau din țigară, trei în căruță și unul trăgând de hamuri în stânga și în dreapta, ieșind din sat și îndreptându-se către pădure, spre hăul negru din care să smulgă fierul vechi pentru încă o lună de viață.

Erau neamuri – frați, veri. Stelică, cel mai tânăr, nu purta de grijă niciunui copil, precum o făceau ceilalți, dar nu conta, banul e ban, femeia lui mâine-poimâine se trezește cu burta la gură și atunci ce? Atunci ce? se gândi și stinse țigara fără filtru de lemnul căruței înainte de a o arunca în întunericul din jur. Scoase apoi un ciot de mămăligă, rupse din el și-l dădu mai departe. Ceilalți, bâjbâind prin beznă după mămăligă, își aruncară și ei mucurile în lume și scuipară de câteva ori firicele de tutun de pe limbă. Apoi liniște (numai copitele calului și plescăitul bărbaților). Din când în când, Nicu aprindea lanterna și lumina împrejur și doar atunci se mai puteau privi și bărbații în ochi și privirile lor ascundeau toate același gând: focul din sobă, de cu seară, cu doar câteva ceasuri mai înainte, când Stere se trezi din ațipeală și le povesti în taină că o visase pe bunică-sa spunându-i să nu meargă acolo de le e dragă viața, că dau de Piele și nu-i mai văd mândrele la față. Nesuferitele muieri! gândeau bărbații înghițind mămăliga. N-aveau ce face. De unde bani? Hă? De unde bani? Dar femeile tăceau de obicei și nu se opinteau în uși când ei plecau la furat de fier vechi, ci doar îngenunchiau în fața icoanelor de prin casă și șopteau rugăciuni. Dar de data aceasta nu le spuseseră femeilor nimic. Nu aveau treabă să știe ele că se îndreptau spre Gura Turcului, acel loc blestemat, hulit de mulți, dar după ale cărui bogății tânjeau și mai mulți. Dar frica e frică, cum obișnuia să zică moș Tache, mort de patruzeci de ani, și fiecare are în buzunar un dumicat de frică când pleacă la drum.

Stelică nu suporta liniștea, îl arunca și mai adânc în gândurile sale negre și-și drese glasul pentru a șopti:

— Ce, bă, chiar a trăit Piele ăsta pe aici?

— Taci, bă, se auzi vocea lui Nicu.

Aprinse lanterna, apoi o stinse.

Nu suporta liniștea, dar și mai tare îl enervau superstițiile bătrânilor. Ele i-au ținut atâta timp departe de Gura Turcului și Stelică hotărâse să schimbe lucrurile. Dacă era bun la ceva, era să vorbească. Stelică reușea să convingă pe oricine de orice, oricând și oricum. Avea har, zicea maică-sa. Era „șmecheraș”, zicea el. Așa i-a convins și pe bărbați să meargă la Gura Turcului. Bogățiile se anunțau a fi importante, e drept, toată structura lăsată în paragină după ordinul de dezafectare, neatinsă de străini din pricina blestemului locului rău, în care toată zona părea să creadă de când cu povestea lui nea Piele.

Focurile țigărilor se ițeau în noapte, în timp ce bărbații intrau în pădure. Calul sufla, călca pe pietre, pe undeva curgea o apă. Bărbații fumau și se gândeau la femeile lor.

Stelică adormi și fu trezit de Stere.

— Gata, bă, zise acesta. Trezirea, am ajuns.

Se făcuse lumină. Calul era agitat.

— Ho, murgule! Ce-ai! Hais! făcu Nicu.

Calul făcu câțiva pași în spate, bărbații se țineau unii de alții.

— Hei! strigară toți și apoi hotărâră să sară din căruță și să prindă calul de hamuri și să-l potolească. Calul lovea și sufla, dădea să fugă, dar bărbații îl traseră într-o parte și-l legară de un copac.

— Stelică, vezi să aibă ce mânca. Dacă trece cineva pe aici, spune-le că te-au trimis de la primărie să faci curat.

— Hai, nea Nicule, ce dracu! Iar stau ca prostul aici și vă aștept toată ziua. Doar eu v-am zis să venim aici.

— Ce ne-ai zis tu?

— Eu am venit cu… eu am spus…

— Stelică, dacă tu crezi că tu ne-ai adus aici, greșești, zise Nicu aspru.

— Dar cine, nea Nicule? întrebă Stelică.

— Foamea, răspunse Nicu scurt și se întoarse.

— Și nu pot să intru și eu cu voi?

— Nu, zise Nicu mergând spre gura minei. Data viitoare.

— Așa ai zis și data trecută, la cealaltă mină, spuse Stelică șoptind, apoi mai tare: Lăsați-mi măcar niște țigări.

— Stai să se întoarcă restul, că eu n-am, zise Nicu coborând din nou spre căruță, după ce inspectă scurt intrarea în mină.

Calul încă sufla aburi groși, întors cu privirea spre sat. Bărbații se întoarseră din tufișuri. Vasile ridică brațele spre toți și zise:

— Haidați încoa.

Știau ce urma. Vasile era cel mai în vârstă, bărbatul lui tanti Valeria, pe cât de uscat, pe atât de înțelept și cu frica lui Dumnezeu, pătruns de cețurile locului ca pivnița de mucegai. Șopti o rugăciune pentru cei ce sapă în miezul pământului. În multe mine coborâse Vasile și, de când și-a pierdut fratele într-una dintre ele, cu mulți, mulți ani în urmă, nu a mai coborât să sape niciodată fără o rugă șoptită înainte. Dumnezeu te apără de știme, dar tre’ să vrei. Tre’ să-i spui, că altfel de unde să știe Dumnezeu, dacă nu-i zici? Crezi că altă treabă nu are, decât să îți poarte ție de grijă? Așa zicea mereu și apoi bolborosea o rugăciune pe care numai el o înțelegea. Stelică țâțâi și făcu semn să i se dea o țigară. El nu credea în Dumnezeu. Nici în știme, nici în locuri bune și locuri rele. El trebuia să fure fierul ca să aibă bani. Dacă ar găsi de lucru, ar lucra, nu-i vorbă, dar nu se găsea nimic în tot județul, așa că nu-i rămânea decât să se apuce de „afaceri”, cum o numea când vorbea cu băieții la discotecă, în fiecare vineri. Așa că acum își luase țigara între dinți, făcu semn să i se mai dea – cum să stea afară în frig cu o singură țigară? – și merse la căruță.

— Stelică, fă-te-ncoa! strigă Vasile, chemându-l la rugăciune.

— Ce-i, bre? răspunse iritat Stelică.

— Când te-o fugări volbura pe aci pe-afară, o să te plângi că n-ai ascultat de mine.

— Bine, bre, făcu Stelică cu spatele la ei. Hai că se face lumina zilei, mai repede.

Vasile termină de șoptit rugăciunea și bărbații își luară uneltele și urcară dealul către mina dezafectată, o grotă neagră în zăpadă, cu pancarte ruginite indicând pericolul de moarte care îl paște pe oricine se încumetă să coboare în ea. Atât, pancarte. Primăria nu a ridicat garduri, nu a pus lacăte și nici vorbă de pază. Indicatoare. Dar stomacul e mai puternic decât creierul și foamea mai tare decât paza bună, așa că bărbații urcau spre mină, urcau ca să coboare.

Se zicea că încă mai sunt fiare vechi de smuls din mina de la Gura Turcului. Nu era o mină mare, nu aparținea unui complex, fusese poate o încercare nereușită de exploatare, sau, mai bine spus, nu se prea știa ce fusese cu ea, sau de ce ajunsese în paragină. Și totuși, în ciuda bogățiilor bănuite în pântecele ei, nu mulți erau cei care se avântau în adâncuri. Motivul era unul care îl făcea pe Stelică să râdă. Auzise și el povestea: că pe acolo călcau ielele pământul și, când s-a hotărât construirea unei mine, mulți au murit doar până să o pună pe picioare. Apoi și mai mulți și-au găsit sfârșitul după ce a început exploatarea, până când s-a decis încetarea activităților pe motiv de „risc major de accidente”. Și apoi era cealaltă poveste, cea despre Piele, care a dus în mină șapte copii de prin comună și i-a dezbrăcat și s-a culcat acolo lângă ei. Lui Stelică i s-a spus pe când era copil: Să nu te joci cu alde Piele, că-i neam pocit! Avea soție și doi copii, dar îi luase băutura mințile și ducea flăcăi și fete de prin satele vecine în mină și îi ținea acolo. A durat mai mult de un an până i-a găsit lumea, dar erau toți morți, numai Piele era viu, dormea acoperit cu niște zdrențe, cu o mână pe una dintre copilele nefericite. Primii răpiți erau deja putreziți, dar Piele n-avea treabă, dormea și mânca cu ei acolo, apoi mai cobora din când în când în sat la familie. Nu zicea nimănui pe unde își pierdea zilele și nopțile. Stelică se scutură de-un fior când își aminti de vorbele lui frate-său, profesor la oraș acum, cum îi spunea când erau mai mici: Fusese unu’ Piele, bă, nu-l știi tu, că l-au dus acum, și Piele ăsta mirosea a mort ca moroiu’.

Stelică își aprinse o țigară și se uită în jur: albul zăpezii brăzdat de griul copacilor. Apoi se uită la intrarea în mină și și-l imagină pe Piele, dormind lângă cadavrele copiilor, pe Piele care a scăpat de furia oamenilor, doar pentru a fi ucis la Jilava de un coleg de celulă. Cică până și în temniță există dreptate pentru violatorii de copii.

Scuipă în zăpadă și trase din țigară.

***

Cei trei bărbați aprinseră lanternele și intrară în mină. Zăpada rămăsese în urma lor, era mai cald în tunelul îngust. Călcară pe șine, pașii lor alunecau pe pietre. Mirosul nu mai era deloc ca cel de zăpadă proaspătă, de pădure adormită. Alte lucruri adormiseră în mină un somn veșnic. Bărbații știau cum miroseau hoiturile și aici, la intrarea în mină, undeva în întuneric, putrezeau cu siguranță câteva cadavre de animale mici.

— Încoa’, se auzi vocea lui Nicu.

L-au urmat până când șinele au cotit la dreapta și au intrat într-o încăpere săpată în peretele tunelului. O masă, două scaune. În rest nimic. Ceva se mișcă într-un colț și bărbații îndreptară lanterna într-acolo. Nimic.

— Șobolani? întrebă Stere, dar nimeni nu răspunse.

— Hai pe șine, ne-o duce la o galerie, zise Nicu și bărbații porniră.

Era încă destul oxigen în jur încât să nu-i înmoaie și răsuflară liniștiți când ajunseră la galeria principală și văzură structurile metalice.

— Gata, aici ne oprim, zise Vasile. Luăm cât putem și plecăm. Mai încolo nu e aer, nu mergem acolo.

Bărbații nu răspunseră și fură împăcați cu ce zisese Vasile. Vasile era om înțelept. Toată lumea știa asta. Înfipseră cleștii și răngile în balamale, tăiară țevi, ridicară cutii de fier, le puseră în roabă. Apoi din nou: aplecat, ridicat, așezat, aplecat, ridicat, așezat. Și tot așa.

Stere simți dintr-o dată un vânt cald în ceafă. Se întoarse și îndreptă lanterna spre întunericul din fața lui, dar nu găsi nimic acolo. Tocmai se întorsese din nou la treaba lui, când simți din nou ceva – de data asta ca o atingere blândă pe cot.

— Bă! făcu.

Inima îi bătea cu putere. Chiar și acolo, unde putea respira, trebuia să-și tragă sufletul odată la câteva minute și să-și șteargă sudoarea ce îi curgea în ochi.

— Ce-ai, mă? întrebă Nicu.

— Nimic, zise Stere și ilumină peretele de lângă el dintr-un capăt în celălalt. Văzu o intrare într-o galerie laterală și se îndreptă spre ea. În întunericul de dinăuntru îi păru că vede mișcare – scurt, ca un gând (sau o clipire). Se opri, se întoarse către bărbați, dar ei nu observaseră nimic, nici mișcarea și nici că Stere se îndepărtase de ei. Ridicau bucăți de șină și le puneau în cele trei roabe aduse cu ei.

Stere se duse în dreptul intrării și lumină întunericul galeriei. Era o încăpere asemănătoare celei în care erau, poate doar cu tavanul mai jos, în care erau stive de grinzi și câteva containere metalice foarte mari. Stere vru să vadă ce e în ele, când auzi mișcare în stânga lui, și, când îndreptă lanterna într-acolo, putu jura că văzuse un picior dispărând după un colț – poate o nouă galerie, poate un tunel. Stere porni grăbit spre acel loc, făcu însă doar trei pași și simți cum se afundă în beznă, dar nu cea din față, sau cea din spatele lui, ci de sub el. Picioarele străpunseră lemnul putred care acoperea un puț și Stere se prăbuși câțiva metri în întuneric. Lanterna se lovi de pereții puțului și se stinse.

Bărbații auziră lemnul crăpând și, o secundă mai târziu, sunetul sec al trupului lui Stere lovind pământul.

— Bă! strigă Nicu. Unde ești? Ce-ai făcut, bă?

Au fugit toți spre locul din care venise sunetul și-au aruncat lumina asupra gropii.

Stere era chircit pe fundul puțului, cu ochii închiși și cu picioarele într-o poziție nefirească, ca niște crengi frânte după furtună.

— Bă! strigă Nicu. Bă, m-auzi!

— Vai de mine! se frământa Vasile. Vai de noi!

— Stere! Bă, Stere! continua să strige Nicu, dar Stere nu zicea nimic.

— Mai respiră? întrebă Vasile.

— Nu știu. Taci acu!

Și se făcu liniște. Nicu îndreptă lanterna către fața lui Stere și încercă să asculte cu atenție. Din întunericul din spatele lor venea ecoul slab al unor picături lovind ritmic o tablă. Vântul fluiera îndepărtat prin galerii și, de jos, din puț, Stere horcăia încet.

— Da, viu e, zise Nicu. Respiră.

— No, Doamne ajută! zise Vasile și desenă o cruce în aerul din fața lui.

— Nea Vasile, n-am cum să-l scot așa. Mergi mata până la Stelică și spune-i să fugă în sat și să aducă o sfoară lungă.

— Bine, Nicule, dar ține-l de vorbă să știe că-l scoatem, că dacă își dă duhul pe aici, ăștia suntem.

Oftă și plecă grăbit prin tunel spre lumină.

***

Tanti Valeria stătea în mijlocul curții cu mâinile în brâu, uitându-se spre munți. Ana mătura în jurul ei ca în jurul unei statui, strângând pietrele ce se adunaseră sub zăpada ce tocmai fusese împinsă lângă garduri.

— Maică, dă-te mai așa, ce-mi stai în drum aci!

Dar tanti Valeria privea în gol și nu spunea nimic.

— Ei, drăcie, că se mai înțelege cu tine doar… să nu mai zic, Doamne iartă-mă! se enervă Ana și-și făcu cruce.

— Ano, zise tanti Valeria.

— Ce-i, tanti?

— Ano, nu-i de bine.

— Ce nu-i bine, tanti Valeria? Iar te-apucă?

— Ano, nu-i de bine, simțesc eu.

Ana lăsă mătura să cadă și întrebă:

— Ce simți, tanti Valeria?

— Unde ni-s bărbații, Ano?

— La oraș.

— Precis?

— La oraș sunt. Să vândă fierul la nu știu cine.

— Eu nu cred, Ano.

— Cum nu crezi? Nu așa au zis aseară?

— Ano, fierul e încă în șură, la locul lui.

— Ce vorbești, tanti Valeria?

Dar pe Ana deja o trecuseră căldurile. Își aminti cum îi șopti aseară că îi e „dragă”. De mult nu mai zisese așa ceva. Un fior îi trecu prin tot corpul și îi întoarse spatele lui tanti Valeria și merse țintă la șură. Intră și se duse în spate, unde găsi maldărul de fiare furate din mina Domniței.

Se întoarse și o privi pe tanti Valeria în ochii ei rătăciți prin munți.

— Unde ni-s bărbații, tanti Valeria?

— Mi-e că s-au dus la Gura Turcului, Ano.

— Da’ doar nu-s nebuni, măicuță!

— Ba… Nebuni de foame, Ano. Nebuni de foame.

***

Vasile mai avea câțiva pași până la ieșirea din mină, când auzi un chicotit înfundat în ecoul din spatele său. Se întoarse și văzu o femeie – o fată, mai degrabă, cu părul lung și roșu ca focul, îmbrăcată în straie lungi și albe. Era în picioarele goale și palmele îi acopereau rânjetul chițăit. Vasile o privi direct în ochii ei mari și-și făcu o cruce. Nu se putea mișca, fu țintuit locului privind fata și șoptind „Tatăl Nostru” la nesfârșit, până ce prima lacrimă îi curse pe neașteptate pe obrazul stâng. Atunci fata se întoarse și porni spre miezul galeriilor. Vasile își șterse lacrimile și o luă la fugă, cât de repede îl putură împinge afară din mină oasele sale îmbătrânite.

Stelică era în căruță și fuma. Când auzi pașii, se ridică în capul oaselor și îl văzu pe Vasile, palid și slab, coborând dinspre mină, zicând ceva, gesticulând.

— Ce-i, bre? Ce-ai pățit?

— Îi Stere.

— Ce-i cu el?

— Stere căzu în puț. Fugi de adu o sfoară tare. Și lungă.

— Cum a căzut, mă? Ce-ați făcut acolo?

— Taci și fugi, n-auzi?

— Acu.

— Și ai grijă, nu veni singur înapoi, dar nici să aduni tot satu-n urma ta.

— Păi, cu cine?

— Nu știu.

— Ion?

— Ion îi bun. Dar să tacă.

— Păi, să tacă.

— Fugi.

— Fug.

Cei doi dezlegară calul și Stelică se urcă pe el și, fără să privească în urmă, struni calul și porni spre sat.

***

— Stere! Bă, Stere, m-auzi? strigă Nicu.

Stere mormăi ceva pe fundul puțului.

— Stai așa, bă, că imediat vin ăștia cu sfoara și te scoatem. Nu te teme, că n-ai nimic.

Dar știa că nu-i așa și, oricât ar fi încercat să-l liniștească, lui Nicu i se strecurase frica pe sub piele. Fratele său era pe moarte pe fundul unui puț într-o mină dezafectată, el era singur, vărsând lumină din lanterna sa în puț și împrejur, nea Vasile plecase și, iată, nu se mai întorcea. Era liniște și doar glasul lui Stere se auzea din afundurile pământului, gemând lent și melodic în timp ce-și revenea în simțiri și durerea se scurgea prin vene în fiecare colț al trupului său frânt.

Îi era urât, dar trebuia să-i țină lumină lui Stere, trebuia să vorbească cu el, să încerce să-l țină treaz, să nu alunece în somnul moale al… Știa că e singura lui scăpare. El și Vasile și Stelică și, dacă se gândise Vasile la asta, poate chiar Ion. Om bun. Doar ei. În alții nu putea avea încredere, și la poliție… ei bine, la poliție nu putea suna. I-ar fi luat pe toți și mai mare necaz ar fi căzut pe casa lor decât… Dar nu se mai gândi așa. Nu era locul, nici momentul pentru gânduri negre.

— Stere, hai, ochii sus, Stere! Mă auzi?

Ar fi vrut să plângă. De ce nu? Să fugă la femeia lui acum și să se arunce în genunchi în fața ei, să-i spună că a mințit-o, că nu la oraș avea el treabă, ci la blestemata asta de Gură a Turcului, împuțiciunea pământului, gaura iadului. Să fie din nou flăcău, să se iubească, să se țină de mâini și să se tăvălească prin fân, să culeagă două palme de la ea, ascultând-o cu obrajii înroșiți: Ține seamă de ce zice mama, Nicule, că știe ce zice. A trăit de trei ori cât tine și multe i-au văzut ochii și multe i-au auzit urechile. Gura Turcului e blestemată. Dar ce să-i spună el adevărul… Erau la sapă de lemn, copilul n-a mai mers la școală în toamnă, soba era tot mai rece. Da, tare ar fi vrut să lase dracului totul și să plângă.

— Stere, încă un pic, bă.

Se hotărî să meargă până la tunel, să iasă din încăperea asta îngustă și să se uite după Vasile. De fapt îi era urât acolo, în bezna pământului. Așa că plecă. Se opri la intrarea în galeria principală și privi spre ieșire. La capătul tunelului lumina albă nu era tulburată de nimic. Nici o siluetă, nici un sunet. Nimic.

— Unde stai, nea Vasile, ‘tu-ți paștele…, șopti și-și aminti de Stere.

Aruncă lumina lanternei spre puț.

— Uite, Stere, sunt aici, stai liniștit că nu plec.

Stătea cu un picior în încăperea ce-i înghițise fratele și cu unul în galeria principală, privind de-a lungul tunelului și îndreptând din când în când lumina lanternei spre buza puțului.

— Aici sunt, frate-miu. Nu te las.

***

Căldura i se scurgea din trup, îl părăsea, făcând loc frigului și întunericului și duhorii de pământ umed și rânced. În bezna de sus pluteau lumini și apoi dispăreau. Era iarăși frig și întuneric. Durerea îl ciupea în beznă, de jos, unde ar fi trebuit să fie picioarele, ciupea și mușca, frământa carnea și zgâria osul. Lumină, din nou. Din depărtare auzi un glas, încet, ca într-un vis. Dar nu era vis și, dacă ar fi fost, ar fi fost un coșmar. Recunoștea vocea, era a lui Nicu, frate-său, se auzea de sus, de undeva de unde venea din când în când lumina în ceață. Durerea urca în brațe și auzul i se limpezi. Îl auzi clar pe Nicu cum încerca să-l liniștească. E bine, zicea din beznă, e bine. Da, Nicule, e bine, se gândi Stere, dar nu mă pot mișca și nu pot striga. E bine, zici.

Iar întuneric.

Acum lumină.

Întuneric.

Vocea lui Nicu.

Ceva se mișca deasupra lui. Bulgări de pământ se revărsau pe pereții puțului, îl loveau. Ceva cobora spre el. Ar fi vrut să-i strige lui Nicu, să-i spună să vină, să-l scoată de acolo, să arunce lumina în jos, în hăul în care zacea frânt. Dar nu putea…

Ceva cobora, aluneca pe pereții gropii, pământul se fărâmița, un hârșâit puternic, apoi gata.

Liniște.

Ceața s-a întors. Căldura alungă durerea cărnii și a osului, toropeala îi picură pe piele ca mierea caldă. Îi era somn. Închise ochii, dar întunericul era la fel de negru ca afară, ca în lume. Nu mai simți durerea. Acum era cald. Era ceva lângă el, o știa, dar nu conta, era cald și bine, nu-și mai simțea picioarele. Acel ceva de lângă el se apropie și se așeză pe pieptul său. Îi simți pielea fierbinte a pulpelor și a feselor pe piept și pe burtă. Simți părul greu prăvălindu-se peste chipul său, degetele mângâindu-i gâtul, urechile, tâmplele, părul. Simți căldura trupului străin încălzindu-l și scurgându-se spre picioare, acolo unde corpul lui devenise beznă, luă foc în șale, gemu, se zvârcoli. Ridică să îmbrățișeze ființa și îi mângâie pielea transpirată, palmele alunecară în jos, tot mai jos spre marginea lumii, în întuneric, gemea și plângea și știa că moare.

***

Stelică dădu buzna în casă și le privi pe femeile îngenunchiate în fața icoanelor, baticurile acoperindu-le capetele, șoptind, plângând. Nu spuse însă nimic și plecă să caute sfoara.

— Cum o făcut calul? se auzi vocea lui tanti Valeria.

Stelică se opri și se întoarse.

— Când ați ajuns, cum o făcut calul? repetă femeia.

— Nu știu.

— Gândește.

— Nu știu, s-o fi zbătut.

Îi era rușine să o privească pe femeie în ochi. Privea undeva peste ea, prin geamul mic din perete, prin perdeaua mică, prin grădina mică, prin lumea dintr-o dată prea mică.

— V-o atins vâlva băilor, maică, zise femeia. Calul vede locul rău și nu vrea să stea acolo.

— Hai, maică, termină cu astea! Nu e timp pentru basme!

— Ne mor bărbații, Stelică? întrebă Ana cu glasul plâns.

Stelică nu știu cum să răspundă, așa că se întoarse și intră în cealaltă cameră.

— Măi, băiete, zise tanti Valeria, tu nu vrei să crezi. Ești tânăr și te crezi ferit de negura străbunilor noștri. Te plimbi pe la oraș, bei și mănânci, și crezi că-s basme ce zicem noi, bătrânii. Dar nu-s basme, Stelică. E rânduirea noastră. Adică și a ta, fie că vrei, fie că nu vrei.

Tanti Valeria vorbea singură, dar știa că Stelică trăgea cu urechea din camera cealaltă. Asculta, dar nu voia să știe.

— Buna mea m-o luat de mână când eram mică, continuă femeia, și m-o dus în fundul curții. Și știi ce era acolo, Stelică? Știi?

Ana tremura și plângea sub icoană.

— Erau măiestrele, Stelică. Jucau așa în cerc, sub lună. Eu, cu ochii lipiți de somn, credeam că visez. Dar de dimineață, când m-am dus în grădină, în spate, iarba uite așa era bătută toată. Bună-mea a zis atunci să nu mă duc să mă uit la iele singură, că singuri suntem slabi, Stelică, numai unde suntem mai mulți ne întărim. Dumnezeu să ne ajute, că singuri nu putem nimic. Rugăciune ați zis?

— Am zis, se auzi de dincolo vocea lui Stelică.

— Asculți la ce zic eu, Stelică?

— Ascult, că nu-ți mai tace fleanca aia, zise Stelică ieșind din cameră cu o sfoară lungă înfășurată în jurul brațului său stâng.

Ieși în curte și strigă înspre casa vecină.

— Ioane! Bă, Ioane!

— Ce-i, mă? se auzi de după gard.

— Ai treabă?

— N-am.

— Las că-ți dau eu.

— Ie, făcu Ion și porni spre poartă, bucuros că mai putea părăsi curtea pentru câteva clipe.

Tanti Valeria se strecură prin spatele lui Stelică și îi puse mâna pe umăr.

— Stelică, ne-ai omorât bărbații, îi șopti. I-ai împins să facă ceva ce nu se face. Bărbați proști! Cum de au ascultat de tine, necugetatule… Acolo s-au săvârșit păcate, băiete, bărbat s-a culcat lângă copil, să mă ierte Dumnezeu! Locul rău nu se face doar din farmece sau iele, ci și din crimă, și crimă o fost ce a făcu Piele acolo. E vrajbă în afundu pământului și roagă-te apăsat să ne scoți bărbații din beznă.

Amenințarea femeii îl ustură ca un munte de palme reci prăbușindu-se peste obrazul său. Se înroși și plecă capul.

— Doamne ajută să nu te pocească locul, mai zise femeia și se retrase încet în casă, de unde se auzea sughițatul înfundat al Anei. Ion intră în curte și-l întrebă:

— Ce-i, bă?

— Vii cu mine la Gura Turcului?

— Fugi, bre, de-aci!

Dar Stelică nu mai zise nimic, ci doar îl privi în ochi adânc, adânc de tot, și Ion văzu hăul din ochii săi, prăpastia și vântul, și înțelese că-i de rău, de foarte rău, că ceva se sucise în lume, și că va afla în curând dacă se va îndrepta la loc sau nu.

***

— Stere, hai că imediat tre să vină ăștia, strigă Nicu să-l audă din puț, dar una era ce zicea și alta ce simțea.

Era om în toată firea, bărbat la vârsta a doua, dar voinic, breaz și puternic, și totuși simțea teama, ca și cum ceva îi dădea târcoale și îi sufla peste piele, dar nu era nimic, o vedea și el, când îndrepta lanterna în jur și se gândi la moș Tache și la câtă dreptate avusese. Din când în când lumina buza puțului ca să-l liniștească pe Stere, sau măcar așa spera.

— Stere, ține ochii deschiși! După ce te scoatem de aici facem, bă, un porc cu bere de nu a văzut comuna, ce Parisu’. Auzi?

Încerca să-l țină treaz cumva, dar numai prin vorbe, parcă nu mai îndrăznea să se apropie de groapă, îi era urât acolo, la văzul lui Stere îndoit de șale și cu picioarele frânte în toate direcțiile, cu ochii înroșiți și privirea goală, gemând absent a durere. Dar parcă gemetele se înmulțiseră în ultimul timp, se gândi Nicu, da, așa pare, își spuse. Erau mai lungi, mai alunecoase, ca peștii în primăvară, mai adânci, ca gemetele pe ulițele întunecate ale nopților, când fetișcanele adorm greu și flăcăii mai deloc. Așa că tăcu, ascultă și îndreptă lanterna către puț. Stere gemea mai des și mai lung, respirația sa horcăită se opintea în înghițiturile pline de sânge. Nicu simți un fior și se imagină dintr-o dată coborând pe o funie pentru a ridica un cadavru, rece și violet, plin de sânge închegat în păr.

— Băi, să nu-mi mo…, zise și făcu cei trei, patru pași largi de care era nevoie pentru a ajunge în dreptul puțului și a face lumină în groapă.

Dar nu-și putu duce vorba până la capăt. Lanterna își arunca unda de lumină pe Stere, dar Stere nu era singur în groapă. Peste el era așezată o femeie palidă, cu părul roșu răvășit, goală și murdară de pământ. Stătea ghemuită pe pieptul lui Stere, cu capul întors în sus, uitându-se la Nicu cu un zâmbet strâmb, cu chip ciobit. Un hâsâit puternic se ridică din gâtul femeii și pupilele negre alunecară în sus, dispărând în cap, lăsând să se vadă doar albul cumplit al unor ochi morți.

— Ce…, făcu Nicu, dar nu avu timp să mai spună și altceva, pentru că femeia țâșni spre el și, din trei mișcări, ajunse sus lângă el.

Unu: mâna dreaptă s-a înfipt într-unul dintre pereții puțului.

Doi: mâna stângă s-a înfipt în celălalt perete, mai sus, ridicându-se, aruncându-se spre Nicu.

Trei: mâna dreaptă a prins buza puțului și femeia s-a săltat către Nicu, prinzându-l de tricou și trăgându-l cu furie în puț, aruncându-l lângă Stere.

Nicu văzu în cădere lanterna lovindu-se de pereții gropii și apoi bezna din jur, înainte de marele întuneric din capul său, în momentul în care craniul crăpă, gâtul se dislocă și sângele țâșni pe gură.

***

Stere simți șocul. Trupul lui Nicu zăcea fără suflare lângă el, capul zdrobit în impactul cu solul. Fu îngrozit de forța femeii și frica îi trimise un val de sânge în cap și-n membre, trezindu-l. Nu vedea nimic, dar începea să înțeleagă ce se întâmplă. Era pe fundul puțului și Nicu era lângă el. Probabil mort. Cineva fusese lângă el, o femeie. Acum nu mai era. Îl trăsese pe Nicu, ba nu, îl aruncase cu capul într-unul dintre pereții puțului. Probabil. Apoi femeia plecase. Era liniște. Erau singuri. Probabil. Încercă să se miște, dar durerea îl înțepă în ambele picioare. Încercă să urle. Se înecă. Tuși. Mai încercă o dată și un sunet slab ieși din gât. Încercă din nou. Mai tare. Își dădu drumul la glas, luptându-se cu durerea, și strigă. Ecoul străbătu galeriile. Pipăi în întunericul din stânga lui și-și umezi vârfurile degetelor în ceva cald și lipicios, gros, păstos. Stere pipăi apoi adâncitura din craniul lui Nicu, din care se scurgea o zeamă aburindă. Linia părului cobora într-o mică vale plină cu lichid și așchii de os, apoi urca din nou și cobora pe ceafă. Stere fu cuprins de un sentiment de neputință și încercă să-și oprească lacrimile, strângând din dinți și lovind cu pumnul drept pământul de sub el.

Strigă. Ecoul se sparse de pereți. Strigăt de frică. Strigăt de furie, de neputință. Strigăt de moarte.

Nimeni nu răspunse, doar ecoul se izbea de pereți, apoi murea și el.

Plângând începu să cânte, încet, șoptit:

Și m-am dus la iad în jos,

Și la groaza răului,

Jos la talpa hăului,

Am văzut pe mândra mea,

Vreo cinci draci că mi-o bătea,

Sânge roș din ea sărea…

Și apoi auzi pașii. Făcu liniște și ascultă: hârșâitul unor pași târâți pe sus. Pașii se opriră la marginea puțului. Auzea respirația – grea ca vântul prin văile copilăriei sale. Un mârâit, apoi liniște. Inima îi pompa sânge, prea mult și prea repede, și Stere simți că tot sângele acela trebuie să se scurgă prin orificii neștiute ale trupului său pe undeva prin întuneric, în pământul negru de sub el. Încă un mârâit și Stere auzi bulgări de pământ rupându-se din pereții puțului în timp ce creatura alunecă încet în groapă.

O bufnitură și creatura fu lângă el. Stere vru să strige, dar nu mai putu, frica îi încleștă maxilarul, așa că începu să plângă și strânse din pleoape, dar în zadar: întunericul din capul său era la fel de negru ca cel de afară.

Creatura se aplecă deasupra lui și emană o duhoare scârboasă din gura-i deschisă. Apoi îl lăsă pe Stere și se duse la Nicu. Stere ascultă în întuneric: un sunet de sfâșiere – tricoul lui Nicu fu rupt dintr-o mișcare. Apoi o lovitură puternică și Stere putu auzi coastele lui Nicu trosnind zgomotos. Creatura scormonea prin măruntaiele lui Nicu și Stere aproape că-și putu imagina totul și vomită. Simți mirosul de sânge cald și proaspăt și pe cel de fecale și urină și aproape leșină. Se întoarse pe o parte, trăgând de picioare și șoptind printre sughițuri: nu, nu, te rog, nu…

Simți o mână – o mână de om – întorcându-l pe spate. Creatura îi prinse umerii cu ambele mâini. Stere ridică brațele și pipăi corpul: spatele, pieptul, șoldul de om. Creatura se așeză pe el și Stere îi simți pulpele în jurul șoldurilor sale. Creatura dădu drumul umerilor și, după o clipă de liniște, se năpusti cu pumnii în pieptul lui. Stere scoase un sunet frânt, ieșit pe gură deodată cu sângele țâșnit.

În ultimele sale clipe de viață, Stere simți o durere surdă în piept, auzi coastele trosnind și simți carnea spărgându-se sub pumnii creaturii, auzi un țiuit puternic în urechi și simți cum ceva cald se scurgea din urechi. Creatura își înfipse capul în corpul lui Stere și începu să sfâșâie cu dinții carnea din el. Cu ultimele puterni, bărbatul ridică brațele și-și așeză mâna pe capul ce-i devora trupul, un cap acoperit cu păr scurt, cu urechi tari, asculțite, cu bot însângerat și ochi mari și rotunzi: un cap de câine.

***

Stelică sări primul din căruță și o luă la fugă spre Vasile. Îl găsi palid și tremurând.

— Nea Vasile, nu ai mai intrat? Ce fac ăia singuri acolo?

Cei cinci bărbați dezlegară caii de la căruță și porniră spre intrarea în mină cu funii și lopeți, cu lemne lungi și lanterne. Stelică și Ion îi adunaseră din vecini, șoptind pe la porți ca să nu-i audă femeile, atenți să nu fie văzuți de prea mulți în drumul lor spre mină.

Vasile nu răspunse, îi era rușine să zică orice, să-și recunoască lașitatea, să-i spună ce a văzut în tunel.

Stelică vru să fugă spre intrare, dar Vasile îl opri, fără să mai zică însă nimic. Stelică îl privi și înțelese totul. Ceva se întâmplase acolo în lipsa lui, nea Vasile văzuse sau auzise ceva, pământul se surpase, sau gazele ieșiră la suprafață și explodară. Ceva se întâmplase acolo, la intrarea în acel iad, dar Stelică se temea atât de tare să întrebe, ba chiar să spună orice, încât tăcu și se întoarse spre mina Gura Turcului. Gura Dracului, cum o auzise pe tanti Valeria spunând, când ieși pe poartă însoțit de Ion și le lăsă pe femei singure în casă, plângând și frământându-și baticurile pe sub icoane.

Stelică le făcu bărbaților semn să nu intre în mină. Aceștia se opriră și-l priviră nedumeriți.

— Hai, bre, că mor oameni aici, nu așa ai zis? făcu unul dintre ei.

Dar Stelică nu se uită la el și nu-i răspunse, urcă dealul cu mâna stângă ridicată în dreptul pieptului, uitată acolo într-un îngheț al simțurilor de când le făcuse semn să stea locului. Tot așa ajunse și la intrarea în mină, unde se opri și lăsă mâna să cadă moale pe lângă corp. Se opri acolo, privind în depărtare, în negura tunelului și privirea sa primi răspuns: o pereche de ochi îl priveau din întuneric. Nu era viață în acei ochi și totuși se mișcară – ființa făcu câțiva pași spre el și Stelică observă ce era: un berbec alb cu ochi lăptoși se uita la el și sufla aburi groși ca fumul.

Stelică nu mai făcu niciun pas, se întoarse și îi privi pe bărbați. Vru să le facă semn să se întoarcă și să plece, să plece în lumea lor, dar se opri cu mâna în aer, gestul retezat ca într-o uitare.

Începu să plouă. Undeva, în pădure, o ciocănitoare bătea toaca într-un copac.

error: Content is protected !!