Kilimanjaro

„În vârful celui mai înalt munte din lume își au sălașul zeii pământului, care nu îngăduie să fie văzuți de niciun muritor.” (H. P. Lovecraft, Ceilalți zei)

Alex disprețuia televiziunea. Nu-i simpatiza pe jurnaliști și era mândru că, de când veni pe lume Alina, cu opt ani în urmă, nu se auzi niciun glas de jurnalist în casa lor. În prima zi petrecută acasă cu Alina au decis că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face pentru viitorul ei ar fi să scoată televizorul nu numai din priză, ci chiar din casă, să-l așeze pe trotuar în fața curții și „să-l ia dracu’ sau cine o vrea!”. Alina a crescut frumos, înlocuind televizorul cu Internetul, citind mai mult și mai bine decât alți copii de vârsta ei și, poate ce conta cel mai mult pentru tatăl ei, petrecând mult timp în aer liber. Dar iată că acum Alex se găsea în biroul celui mai important post de televiziune privat din România, ascultând ușor plictisit șirul de informații despre audiențe și grile de program, despre moderatori celebri și concurență slabă, despre câte și mai câte, lucruri care nu-l priveau în mod direct, fiind interesat cu adevărat doar de banii care îi ieșeau de pe urma noii propuneri neașteptate. Și, își zicea, banii sunt aceiași indiferent de unde vin. În palma lui, banii înseamnă altceva decât în ale lor. Alina, Emi și cu mine trebuie să mâncăm, se gândi, așa că taci și ascultă.

— …pe segmentul 18 – 35 de ani. Și asta numai între 21:10 și 21:45. După ora 22 nici nu are rost să mai discutăm. Ăștia nu ating nici măcar jumătate în acest interval.

„Ăștia” însumând concurența directă. Nimic altceva nu conta pentru ei – nici Alina, care era atât de isteață și talentată, nici el, care se prinsese de mecanismele din umbră ale întregii industrii media, niciun telespectator, nimeni. Și pentru asta nu-i avea la inimă.

— …cu reportaje premiate anual. Dar ce zic aici, sigur știți despre ce vorbesc, zicea directorul de program, un bărbat înalt și chipeș, cu buze pline și ochi de copil, care părea cumplit de străin între atâtea monitoare, dar pe care îl trăda sclipirea din ochi. Dacă nu i-ar sticli ochii a avere, se gândi Alex, locul lui ar fi la mănăstire.

— Ați văzut emisiunile noastre?

— Sigur, minți Alex fără să clipească, am văzut câteva, dar nu multe, recunosc. Sunt mai tot timpul plecat, ba într-o expediție, ba la antrenamente.

Așa, așa, gândi, îndepărtează-te de subiect, Alex, pupă-l, lingușeste-l, câtă cotă de piață au zis că au? Emi vrea să mergem în Maroc vara viitoare, așa că taci și înghite și dă frumos din cap.

— Sigur că da, continuă Alex, dar să nu mă întrebați de reportaje, că nu mai țin minte detaliile.

— Da, zise directorul, asta e o problemă: lumea nu ține minte reportajele pe care le facem. Oamenii nici măcar nu țin minte numele emisiunilor. Nu vorbesc doar de ale noastre, ci în general. Ale noastre sunt chiar mai bune decât ale altora, au primit premii, zise arătând către diplomele de pe perete. Dar, ca să zic drept, nici nu contează așa de mult. Regula e: agață-i și nu le da drumul! Acum și aici! Dacă la culcare nu mai țin minte despre ce era vorba în reportaj, e mai puțin important. E și mâine o zi. O melodie simplă în ureche, un slogan fredonat și gata.

Râdea. Alex încercă să schițeze un zâmbet. Tot ce-și dorea era să afle cât mai repede motivul pentru care fusese chemat. Știa deja că era vorba despre o expediție, știa că trebuie urcat un munte, dar nu-și putea imagina despre ce era vorba sau cu ce scop trebuia să-l urce.

— Ne-ați fost recomandat drept un explorator și un alpinist foarte priceput.

— Mulțumesc!

— Ați urcat pe mulți munți, nu?

— Da, destul de mulți.

— Pe mai multe continente, am înțeles.

— Exact.

— Ați urcat pe Kilimanjaro?

Alex ezită.

— Da, în urmă cu vreo zece ani.

— Așa ni s-a spus și nouă. Ce credeți, un munte se schimbă mult în zece ani?

Alex îl privi direct în ochi. Kilimanjaro. Kilimanjaro. Urcase pe munți mai dificili, dar Kilimanjaro… Kilimanjaro fusese… Nu se poate, gândi, nu au de unde să știe.

— Vreți să vă ajut să urcați pe Kilimajaro?

Chiar așa!

— Pe dumneavoastră? Familia?

— Nu, nu. E vorba de o echipă. Avem un subiect. Cam fabulos, e drept, dar e un subiect, se pot umple 30 de minute prețioase cu el.

— Despre ce e vorba?

Chiar în acel moment, doi jurnaliști intrară în birou. Directorul se ridică de la birou și zise:

— Pe dânșii îi veți acompania pe Kilimanjaro. Unde e Sărescu? Deci, pe ei doi și pe încă unul. Avem nevoie de experiența dumneavoastră. Veți rămâne câteva zile pe munte, aproape de vârf, timp în care colegii mei vor putea filma câinele și vor lua câteva interviuri pentru reportaj.

— Stați un pic, îl întrerupse Alex, câteva zile în vârf nu putem rămâne, nu se poate. Depinde de altitudine, de… trebuie să discutăm, să… Dar despre ce e vorba?

— Despre câinele de pe Kilimanjaro.

— Câinele de pe Kilimajaro?

Cei doi jurnaliști s-au apropiat și au întins mâinile.

— Roman.

— Roșca.

— Nagy.

— Roșca.

Roman puse un dosar pe masă.

— E pentru dumneavoastră. Să-l citiți acasă.

— Mulțumesc, o voi face. Dar, totuși, despre ce este vorba?

— Câinele de pe Kilimanjaro, repetă directorul. Este o… legendă. Cică de câteva ori ar fi fost văzut un câine pe Kilimanjaro. Există chiar și poze. Vrem să urcați alături de echipa de filmare și să realizați un reportaj. Ceva mai senzaționalist, se înțelege.

— Și dacă nu-l vom vedea? întrebă Alex.

— Dumneavoastră l-ați văzut vreodată? a întrebat directorul.

— Nu.

— Dar alții l-au văzut.

— Nu aș avea de unde să știu.

De fapt știa. Știa prea bine. Auzise despre această legendă, însă nu era cazul să le povestească speculațiile iscate pe parcursul urcării, în urmă cu zece ani. Ceva din el îi spunea că cel mai precaut lucru pe care îl putea face era să joace rolul ignorantului. Altceva conta pentru el acum. Creștea în el, se umfla sub tegumentul dorințelor înăbușite: o nouă ocazie de a încerca și, eventual, de a învinge.

— Și nu credeți că e real, nu? întrebă directorul.

— Sincer? Nu.

Directorul căzu pe gânduri pentru câteva clipe, apoi zise:

— E mai puțin important. Chiar dacă nu-l veți vedea, vor ști colegii mei ce să facă. Reportajul se face. Biletele sunt luate.

S-a dus în fața monitoarelor și, cu spatele către Alex, zise:

— Știți, nu contează ce găsiți acolo sus. Ce pare că găsiți este important.

***

Prin ușa deschisă a camerei o vedea pe Alina. Stătea pe jos, aplecată deasupra unei coli de hârtie cu o pensulă în mână. Părul lung și negru atingea uneori foaia, iar ea prindea șuvițele între două degete și le arunca peste umăr. Îi amintea mereu de propria-i copilărie, infinită, fără frici, fără probleme și fără dorința, ba nu, fără nevoia de fugă, de urcat tot mai sus, neîncetat, neobosit.

— E așa cum credeai? întrebă Emi, care tocmai intrase pe neobservate pe cealaltă ușă, legându-și cordonul halatului umezit la umeri din cauza părului ud, lung, desprins, negru.

— Ce anume?

— Povestea cu televiziunea, răspunse arătând către foile din fața lui. E vorba de urcat pe munte, nu?

— Da.

— Care?

— Kilimanjaro.

Emi se opri și se uită la el. Lung. În liniște.

— Ai acceptat?

— Da.

— Puiule, știi că nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic, nu?

— Știu. Știu… Dar simt că trebuie să o fac.

— Știau de accident?

— Nu.

— Le-ai zis tu?

— Nu, nu am zis nimic. Emi, trebuie să merg. Voi ajunge în vârf de data asta.

Emi se apropie de el și îl mângâie pe par.

— Știu, puiule. Vei urca și vei ajunge în vârf.

Alex ridică o foaie din dosar și i-o arătă.

— Ce-i cu câinele ăsta? întrebă Emi.

— Despre asta e vorba. Trebuie să urc cu ei și să stau acolo cât timp fac reportajul despre câinele ăsta, care se zice că ar umbla pe acolo de mulți ani.

— Păi… e posibil?

— Nu prea. Oricum, nu atât de mult timp. Ce să mănânce acolo? Nu, nu cred.

Emi își ștergea părul, câte o șuviță, de sus în jos, apoi îl arunca după umeri.

— Există poze, continuă Alex, dar nu știu ce să zic. Sincer, nici nu prea contează. Plătesc bine.

— Cât?

— Încă nu știu exact, dar e bine, cu siguranță. În plus…

Emi aruncă prosopul pe jos și îl sărută pe frunte.

— Da, da, știu. O să fie bine, îi zise, o să vezi.

Ochii îi alunecară de pe frunte pe ochii lui verzi, apoi pe hârtiile de pe masă. Pe una dintre foi, copii xerox alb-negru ale unor articole din presa străină, era o poză a unui câine zgribulit pe o piatră, în spatele lui un grup de turiști, la dreapta un hău încețoșat. Deasupra articolului: Business Daily Africa.

— Poate fi al oricui, zise Alex. Nu e nevoie să fi stat acolo, sau să fi ajuns singur.

Alina fredona ceva în camera alăturată. Prinzând curaj, începu să fluiere melodia.

— Nu se fluieră în casă, puiule, strigă Emi fără să se întoarcă către ea.

Fluieratul încetă.

— Și celelalte articole ce zic?

Le ridică pe rând și se uită fugar peste ele. The Sun. Huffington Post. The Telegraph.

— Aceeași chestie, zise Alex. Unu’ a vrut să se pișe sau dracu’ știe ce voia – Emi îl lovi ușor peste ceafă cu acea privire de „taci, că te aude”– și a dat de câinele ăsta și i-a făcut o poză.

— Păi, și pentru atât se urcă ditamai echipa de filmare pe Kilimanjaro?

— Nu chiar. Ce i-a gâdilat pe ei este că același câine ar fi fost văzut și în urmă cu zece ani, dar ceva mai jos, pe la 3.800.

— Cum e posibil?

— Nu e, dar când am urcat, am auzit și eu legenda.

— De la cine?

— Oamenii locului, alți alpiniști, cărăuși.

— Și dacă nu-l găsiți?

— Treaba lor. Pe mine nu mă interesează. Eu urc, stau cu ei, am grijă să nu-și rupă picioarele și apoi îmi iau banii și la revedere. Dar eu urc…

— … până-n vârf, îi șopti Emi în ureche.

Îi ciufuli părul, apoi zise:

— Hai, pa.

— Unde pleci? întrebă Alex.

— În bucătărie. Cineva trebuie să mai facă și de mâncare în casa asta.

— Eu am ce mânca, zise Alex și o ciupi de fund.

— Fraierule!

Alina era tot pe covor, cu pensula în mână, țuguindu-și buzele a fluierătură, dar niciun sunet nu-i părăsea buzele.

***

— Hujambo!

Ațipise. Pe scaunul din stânga, cu un dicționar în mână, Roman îl privea zâmbitor.

— Poftim? întrebă Alex.

— Hujambo! repetă Roman.

Încă nu se smulsese cu totul din somn, capul îi era greu, privirea încețoșată. De când schimbaseră la Nairobi, dormi între Roman și Sărescu, în scaunul moale al cursei Nairobi – Kilimanjaro International Airport. Iar acum se uita la mustăciosul Roman fără să înțeleagă o iotă din ce zicea.

— Hujambo! Și tu zici?… Tu zici?

— Ce zic?

— Sijambo!

— Sijambo, repetă Alex. Ce înseamnă „humumbojambo” ăsta?

— E un salut. Eu te salut și tu-mi răspunzi. Deci: Hujambo!

Alex, frecându-și tâmplele, apoi apăsând ușor pe pleoape, încercă:

— Suju – simam – su… Deci, nu știu. Habar n-am.

— Te doare ceva?

— Nu, nu, doar că… nu știu, am visat ceva, cred. Am vorbit în somn?

— Nu, deloc. A vorbit Sărescu de zor, dar nu în somn.

Sărescu ridică mâna stângă și, fără să-l privească, îi arătă degetul mijlociu.

Vocea stewardesei anunță că avionul se pregătea de aterizare. Sunetul metalic al centurilor de siguranță răsună în întregul avion. Alex se simți brusc rău, un gol în stomac îi ceru să se ridice și să meargă la toaletă, să-și spele fața și să fie pentru o clipă singur. Avu senzația difuză că visase ceva, un scurt fragment dintr-un întreg copleșitor, însă ceva ce-i alunecase din minte, ceva ce-i scăpase și a cărei amintire îi mângâia scârbos stomacul. Dar nu putea. Rămase cu privirea ațintită asupra orizontului și nu își luă ochii de pe el până la aterizare.

Aeroportul îngust era parcă neîncăpător pentru mulțimea de oameni, toți cu rucsacuri imense în spate, unii hotărâți, alții cu privirea pierdută, ghidați după degete întinse, ori după panourile de pe pereți, unii osteniți, pregătiți să-și ducă acasă tainele aflate în vârf de munte, alții nerăbdători în fața aventurii ce-i aștepta. Alex cunoștea toate aceste sentimente. Mai fusese o dată acolo și le simțise pe toate.

Se verificară vizele, pașapoartele, Roman zise un „asante” hlizit – înseamnă „mulțumesc”, explică el la ieșirea din aeroport – apoi se urcară în autobuz și plecară prin aerul înăbușitor spre Arushi. O singură noapte de odihnă îi mai despărțea de primul pas pe Kilimanjaro.

***

Ceața se lăsase peste pădurea de palmieri ca munți de vată suspendați. Prin geamul deschis vedeau muntele, singur și înalt, așteptându-i. Jurnaliștii erau veseli, pentru că, din cauza turismului intens, erau nevoiți să stea toți într-o singură cameră, fapt care îi mulțumiră pe cei trei, amintindu-le de anii de facultate, dar care îl indispuse pe Alex, obișnuit cu singurătatea deprinsă acolo sus, în vârfuri de munte. Gălăgioși, jurnaliștii se simțeau din nou tineri, iar berea locală era, dacă nu la fel de bună ca cea de acasă, măcar mai ieftină. Alex stătea în dreptul geamului cu mâinile în buzunar, adâncit în gânduri. Se uita la muntele care i-a mai permis o dată să-l urce, înainte să se nască Alina, și care, dacă nu i-ar fi arătat îndurare, l-ar fi șters cu ușurință de pe fața pământului.

— Hei, nu stai cu noi? întrebă Roman, întinzându-i o bere gata desfăcută.

Alex se uită la ea, apoi la ochii deja înroșiți ai lui Roman și se așeză la masă.

— Și, ia zi, întrebă Roman, ce ne așteaptă?

— Păi, să mă gândesc: amețeală, oboseală, vomă, sânge din nas… și mai ce? Da, poate scăpați fără picioare rupte.

— Fugi, mă, de aici! Ai zis și tu că e cel mai ușor de urcat, din astea foarte înalte, adică. Dă-o dracului de treabă, că reușește toată lumea.

— Depinde.

— Depinde de ce?

— De mulți factori.

— Cum ar fi?

— Condiție fizică.

— Brici! strigă Nagy, pufos de la natură.

— Mentalitate.

— De fier! strigă Sărescu, lovindu-și tâmpla dreaptă cu un deget.

— Și noroc.

— Eh, noroc, zise Roman. Lasă-mă cu norocul. Ia zi, cum e sus de tot?

— Nu știu.

Jurnaliștii îl priviră pentru o clipă fără să scoată un sunet.

— Cum adică nu știi? Doar ai fost pe Kilimanjaro.

— Am fost, da.

— Și?

— Dar nu am atins Uhuru.

Cei trei se uitară unii la alții, apoi plecară privirile.

— Măi, zise Roman, dar ești profesionist. Știi ce faci, nu?

— Sigur. Oricum vom avea o echipă de vreo 16 oameni. O să fie totul bine.

Luă o gură de bere.

— O să atingem Uhuru. O să vă faceți reportajul și eu o să mă pot întoarce liniștit acasă, împăcat că nenorocitul ăsta de munte nu m-a învins.

— Dar ce s-a întâmplat?

— Nimic. De fapt, o prostie. Picioare rupte. Am ales să urc pe cea mai dificilă rută, pe Umbwe, cea pentru profesioniști. Un accident banal pe la 5.200 și am fost nevoit să cobor de urgență. Picioarele rupte, ambele. Nimic foarte grav, însă îndeajuns să mă deprime. Apoi s-a născut fetița mea și n-am mai îndrăznit să-l urc.

— Și de ce acum?

— Când m-ați contactat, am simțit că e șansa mea să mă – cum să zic? – să mă revanșez.

Pentru câteva minute au tăcut și au băut.

— Și acum, hai, zise Alex, să ne culcăm, la șase mâncăm micul dejun și, imediat după, plecăm.

Se strecurară în pături și, la scurt timp, jurnaliștii începură să tremure de emoție ca niște copii înaintea primei zile de școală. Apoi adormiră. Dar Alex rămase multă vreme treaz, privind în întunericul tavanului, gândindu-se la toate coșmarurile din ultimul an, la toate șoaptele și invitațiile din vis, la acel șaman din vârf de munte, care îi apărea noapte de noapte și de care nu știa nimeni în afară de el. Va urca, va atinge Uhuru și va alunga șamanul. Abia apoi coșmarurile vor înceta… abia… abia apoi se va putea întoarce la Alina… Alina… la Emi, la… abia apoi șamanul va… abia apoi… apo… a.. poi…

***

Pădurea de palmieri, mereu la fel, stufărișul des, cărarea îngustă, cald, foarte cald, pășește ca și cum ar cădea, nu-și simte pașii, mereu la fel, îi aude sforăind în camera hotelului, din spatele plaselor împotriva țânțarilor, visând ceva, ca și el, mereu la fel, se adâncește în pădure, de prin tufișuri perechi de ochi îi urmăresc fiecare pas ca o prăbușire, e cald, e foarte cald, șoaptele se aud tot mai tare, se apropie, cade, se ridică, ochii nu clipesc, el pășește și transpiră, șoaptele, o altă limbă, necunoscută, câțiva pași și e în fața templului, treptele urcă în pâcla nopții, urcă și el, încet, pas cu pas, unul în fața celuilalt, până când pădurea rămâne undeva în spate, sub el, el, pe acoperișul lumii, ascultă șoaptele, tot mai tare, ultima treaptă și în spatele perdelei e el, știe, el și ea, sigur e ea, mereu cu chipul întors, dar e ea, o știe, desparte perdelele, miros de ierburi arse, șoaptele cântă, umbrele din colțuri se leagănă între candele aurite, aerul e fierbinte, ca și când ar fi coborât în pântecele pământului, nu ar fi urcat pe fruntea lumii, și acolo, în mijlocul sălii cu tavan înalt, e el, șamanul cu pielea arsă, înnegrită, jumătate din chip ascuns sub glugă, vraciul are pieptul dezgolit și o pereche de sâni bogați cu sfârcuri negre ca noaptea se revarsă prin deschizătura veștmântului, unul dintre sâni e ascuns de capul chel al unui prunc care suge, și Alex, fără să-i vadă chipul, știe, așa cum a știut întotdeauna, că e vorba despre Alina, minusculă, cu șapte ani mai mică, așezată în palmele late ale șamanului, suge la acel piept copt și Alex se gândește că e bine, e bine că respiră, simte cum toate privirile ascunse prin colțuri, printre flăcări vii și plante bogate, sunt ațintite asupra lui și simte cum o ia razna, o nebunie bruscă îl cuprinde și o ia la fugă, iese din templu, coboară în grabă treptele și intră ca un pumnal adânc în inima pădurii, îi pare că fuge de-o veșnicie, când se oprește pe o potecă în fața unui șacal care scurmă într-o grămadă de bălegar și frunze, îi vede blana aurie strălucindu-i în lumina lunii și așteaptă să se întoarcă spre el, să primească darul din fiecare noapte, șacalul ridică botul și-și întoarce capul murdar către el și în colți ține capul retezat al Alinei, capul ei mic de prunc, fragil și moale ca în primele zile când i se odihnea în palma stângă.

Îl trezi alarma. 6.00. Roman era deja treaz și echipat.

— Habari ya… – se uită în carte – … asubuhi?

— Bună dimineața, răspunse Alex.

— Deci cine e Alina? întrebă Roman. Nevastă-ta știe? Hehe.

— E fiică-mea, răspunse Alex, îmbrăcându-și pantalonii, are opt ani și e comoara mea.

— Ah, scuze, făceam și eu o glumă, să nu…

— Stai liniștit. Deci am vorbit în somn.

— Da, doar atât ai zis, „Alina”. Nu ai fost gălăgios ca Sărescu, care a sforăit ca un porc.

Sărescu mormăi lung de sub plapumă și se întoarse către ei.

— Mergem? întrebă.

— Mergem.

***

La poarta din Machame i-au luat în primire pe cei doi ghizi locali – pe cel principal și pe secundul său – și pe cei 16 cărăuși. Când le-au zis că nu au nevoie de atâția, funcționarul de la înregistrări le-a spus că nu se poate altfel, că e normă de la guvern: pentru fiecare turist – patru cărăuși. Locuri de muncă pentru tanzanieni. Că nu au voie să care mult și – asta pe un ton șoptit – că nici nu costă așa de mult. După terminarea formalităților de înregistrare, Alex le spuse jurnaliștilor să nu-și facă iluzii, oricum cei mai mulți părăsesc pe ascuns grupul după două sau trei zile.

— De ce? întrebă Sărescu.

— Așa fac ei, răspunse Alex, e o înșelăciune: se ascund și vin la final, când e rost de plată. Trebuie să fim cu ochii pe ei, să-i numărăm, să-i ținem minte.

— Pe dracu’ îi ținem minte, făcu Roman, nu vezi că-s toți la fel de negri? Dracu’ îi ține minte, că eu nu.

Prima zi fu ușoară. Urcarea fu lină și noaptea o petrecură la o cabană neîncăpătoare. Cărăușii se culcară afară, în corturi, și, într-adevăr, a doua zi, la numărătoarea făcută în gând de Alex, mai erau doar zece dintre ei. Până deseară mai pleacă vreo doi, gândi în timp ce punea cu grijă un pas în fața celuilalt. De data asta va avea grijă, își spunea, de data asta pașii îl vor purta până sus.

Pășea. Uneori nu se gândea la nimic, alteori se gândea la șacalul din vis, la grămada de bălegar și la capul din el și atunci nu mai auzea nimic în jur. Totul dispărea.

Prinseră repede altitudine și în a doua noapte avură dureri de cap. Lui Roman îi curse sânge din nas și stătu mai tot timpul lungit în cort și cu mâna stângă ridicată.

— Numai acum, mă, zicea, să vedeți că de mâine sunt bine. O să vă aștept în vârf.

În mijlocul taberei se afla cortul cel mare, în care se mânca la comun și se stătea de vorbă. Sărescu vorbea cu câțiva cărăuși și încerca să le ia un interviu în engleză. Vorbeau despre munte și despre câine. Unii spuneau că e adevărat, alții că de fapt toată povestea e o făcătură, că la 5.000 de metri altitudine nu poate supraviețui niciun câine pentru multă vreme. Din tabăra celor ce credeau în existența câinelui se auzea des un nume șoptit: Ruwa, zeul ce-și are sălașul în vârful muntelui. Câinele ar fi paznicul său. Bântuie muntele și apare numai celor aleși.

— Aleși să ce? întrebă Sărescu și cărăușii spuseră că nu știu, numai muntele putea ști.

Alex își sprijinea coatele pe colțul mesei și ținea în palmă o cană cu ceai fierbinte. Privea în gol și asculta cadența vocilor din jur. Ridică ochii și îl surprinse pe unul dintre cărăuși, un tânăr cu o privire pătrunzătoare, uitându-se la el. Alex îi zâmbi, dar tânărul nu-i răspunse. Îl privea direct în ochi, ca și cum ar fi căutat ceva în spatele retinei. Tânărul mișcă din buze, dar Alex nu înțelese.

— Poftim? îl întrebă în engleză.

— Wusari, răspunse tânărul și toți cărăușii întoarseră capul către el, apoi către Alex.

— „Wusari”? Ce înseamnă „wusari”? îl întrebă pe ghidul de lângă el.

Acesta se uită lung la Alex, apoi la tânărul cărăuș, care nu contenea să-l privească pe Alex intens în ochi, și coborî privirea.

— Vrăjitorie, zise ghidul. „Wusari” înseamnă vrăjitorie.

***

Nimeni nu strânsese copiile articolelor de pe masa din bucătătie. Alina ridică o cană cu lapte la buze, sorbi în liniște și se uită la poza cu câinele zgribulit pe o piatră, la grupul de turiști din depărtare, la ceața de pe munte. Se uită la ochii lui abia vizibili în contrastul prost al copiei alb-negru. Împinse cana într-o parte și trase foaia în fața ei. Minute întregi trecură pe lângă ea, dar nu-și putu desprinde privirea de pe câine. Luă pixul de lângă teancul de hârtii și desenă în poză, în spatele câinelui, în depărtare, silueta unui om. Nu acel om schematic, scheletic, al desenelor copilăriei, schiță fugară din trei, patru linii, ci o siluetă lungă, fără spațiu între picioare, între mâini și corp, ca și cum ar fi fost acoperită cu un veșmânt lung. Capul și corpul. Atât. Apoi așeză vârful pixului în mijlocul siluetei și o umplu cu negru. Totul negru.

***

În a doua noapte Alex visă din nou același șacal, dar mai mare, același cap, dar mai clar, același șaman, dar mai negru. Acum mergeau de câteva ore, cu tot mai puțini cărăuși în jurul lor, când Alex își potrivi pasul cu cel al ghidului local și îl întrebă ce se întâmplase cu cel care i se adresase cu o seară în urmă.

— Nu știu, răspunse ghidul, o fi coborât după provizii până la cabană. Bucătarul trebuie să știe.

Alex știa că nu e adevărat, știa că plecase la fel ca ceilalți cărăuși, dar nu mai insistă. Voia să afle ce îl determinase să-i spună ceea ce îi spusese și, pentru asta, trebuia să-l tragă de limbă pe ghid, nu să-l indispună.

— Ce cuvânt a folosit aseară? îl întrebă.

— La ce vă referiți?

— Când a spus de vrăjitorie, ce cuvânt era?

— „Wusari”. E un cuvânt din dialectul lor.

— Lor?

— El e un chagga.

— Și cine sunt ei?

— Un trib local de la poalele vulcanului.

— Ah, nu sunteți toți de aici?

— Nu, răspunse ghidul, eu sunt din sudul Tanzaniei. Cam jumătate din cărăuși sunt chagga.

— Și unde este jumătatea de care zici? Suntem cam puțini azi.

Ghidul se întoarse agitat spre cărăuși și strigă ceva în swahili către ei. Teatru ieftin, se gândi Alex. Continuă:

— Și ei se ocupă cu vrăjitorie, sau de ce…

— Nu, nu, îl întrerupse ghidul, chagga de acum nu mai sunt chagga din vechime. Odată cu venirea omului alb pe Kilimanjaro, și-au abandonat tradițiile și sunt mai vestici decât mulți dintre turiștii europeni sau americani, care vin aici pentru a fugi de civilizația marilor orașe. Însă chagga au adoptat doar mentalitățile, traiul lor tot sărac este. Sunt flămânzi după bani. Le plac căile omului alb.

Alex zâmbi și zise:

— Nouă nu prea ne plac.

Pășeau în liniște, cu privirea în pământ.

— Și de ce credeți că a spus ce a spus? întrebă Alex.

Ghidul ezită.

— Nu știu, zise, eu sunt șeful lor, dar nu-i întreb de sănătate. Nu cred că trebuie să vă faceți griji sau gânduri negre. Ar fi în stare să zică orice. Știți, acest chagga provine dintr-o familie cu tradiție în tribul lor, familie de medici… populari. Resentimentele față de omul alb încă mai curg rece prin venele lui. Ignorați-l și haideți să atingem Uhuru cu bine.

Au mers în liniște ore bune. Se apropiau de locul în care se zvonea că ar fi fost văzut câinele. Roman și echipa filmau din mers, mai vorbeau cu câte un cărăuș, încercând să încropească un reportaj în care nici ei nu credeau prea mult.

— Își schimbă forma, zise ghidul pe neașteptate.

Alex se trezi din gândurile sale și se uită la el.

— Cine? întrebă.

— Nu-l vor găsi. Poate doar dacă va vrea el… Poate, nu știu, zise ghidul.

— Despre ce e vorba?

— Despre câine.

Alex se opri.

— Nu-mi spuneți că și dumneavoastră credeți în povestea asta.

— Sunt de prea mult timp pe munte ca să nu o cred.

— Deci l-ați văzut?

— Nu. Nu cred, de fapt. Sau… nu știu.

— Adică?

— Adică nici prietenii tăi nu o să-l vadă.

— De ce? întrebă Alex.

— Chiar dacă îl vor vedea, nu vor ști că l-au văzut. Ceea ce e ca și cum nu l-ar fi văzut, nu?

După câțiva pași în tăcere:

— Își schimbă forma, repetă ghidul fără să-l privească.

Alex începu să râdă.

— Râdeți, continuă ghidul zâmbind, dar diferența dintre noi și voi este că aici, sus pe munte, noi suntem mai aproape de zeii noștri, decât sunteți voi, acolo jos în orașele voastre, de zeii voștri.

***

Noaptea căzuse peste ei cu greutatea ghețarilor care își arătau pe alocuri formele ieșite din pământ. Se făcuse frig și era timpul să ridice corturile. Erau tot mai puțini cărăuși și cei care rămăseseră cărau în surplus și lucrau mai mult, astfel încât ridicarea corturilor durase mai mult decât de obicei. Pe neașteptate, Roman, care pe parcursul zilei păruse că s-ar fi simțit mai bine, se prăbuși. Ghidul local se aplecă asupra lui, iar, după câteva clipe, le zise cărăușilor ceva. Apoi se întoarse către Alex și îi spuse:

— Boala muntelui. Îl coborâm la cabană și îl luăm de acolo la întoarcere. Nu recomand să-l ținem cu noi până în vârf.

— E grav? întrebă Alex.

— Nu foarte, dar poate deveni. Creierul nu se oxigenează cum trebuie. Îl coborâm la o altitudine mai joasă pentru aclimatizare.

Câțiva cărăuși îl duseră în noaptea care se lăsa greoaie peste ei și, câteva minute mai târziu, lanternele lor dispărură în spatele unor stânci.

— O să fie bine, zise ghidul. Se întâmplă des.

— Știu, zise Alex. Știu.

Toți se simțeau rău. Sărescu și Nagy încercară să doarmă în cortul lor. Alex era singur în al său. Obișnuit cu altitudinea, nu putea dormi din altă cauză: știa că, dacă închidea ochii, vedea șacalul cu… Ținea ochii deschiși, dar nici asta nu-l ferea de durerea acelei imagini care apărea în fața ochilor săi, în bezna cortului, bântuindu-l. Din când în când ațipea fără să vrea, apoi se trezea brusc de teama șacalului. Știa însă că la un moment dat va trebui să doarmă. A doua zi aveau să atingă vârful și spera ca totul – visul, frica, obsesia – să dispară.

Printre rafalele vântului auzi un zgomot, ca și cum o pasăre imensă ar fi lovit aerul de deasupra lor. Aripi lungi și tunetul dintre bătăi – pereții cortului răspundeau vibrând. Sursa zgomotului se îndepărta, apoi, după o vreme, revenea la fel de puternic. Se întreba dacă poate fi vântul, încerca să-și amintească dacă mai auzise așa ceva și pe alți munți, dar nu, nu mai întâlnise un asemenea zgomot, un asemenea vânt, un vânt viu cu aripi. Decise să se îmbrace și să iasă din cort. Păși în noapte – vântul îl izbi cu putere. Frig. Ridică ochii: undeva, în beznă, o umbră imensă brăzda cerul. Nu se poate, gândi. Prea puțin oxigen. Halucinații. Da, da, sigur, lipsa somnului. Umbra părea să facă un cerc larg deasupra lui. Alex clipi, își frecă ochii. Ochii, da, sigur, creierul… oboseala… O senzație de sfârșeală îl cuprinse și înțelese că trebuia să revină în cort, să închidă ochii și să doarmă. Să viseze.

În alt cort, ghidul nu dormea. Asculta vântul viu privind în gol și se gândea la cuvintele cărăușului: „wusari”… „wusari”…

***

Nu mai știa când adormise, nici dacă mai visase ceva, însă fu sigur că nu simțise mușcăturile, sau ce erau acele puncte roșii de pe piele. Nu-l mâncau, nici nu-l usturau, dar îl intrigau – erau pe tot corpul, mai puțin pe față și pe piept și nu-și putea imagina ce insectă le-ar fi putut cauza. Nu spuse nimănui nimic, se îmbrăcă și porni la pas alături de ceilalți, în coloana tot mai scurtă, către Uhuru, pentru că se temea că, dacă ar fi spus cuiva ceva despre asta, ar fi fost nevoit să întrerupă expediția și asta ar fi însemnat că muntele l-ar fi învins din nou. A doua oară. Și nu avea de gând să accepte asta.

Pășeau lent, aerul era rar și soarele puternic, când auzi forfota din spatele lui. Când se întoarse, îi văzu pe cei doi jurnaliști fugind greoi către ceva în depărtare cu camera de filmat aprinsă.

— L-am văzut! L-am văzut! striga Sărescu.

Cărăușii rămaseră pe loc, nimic nu părea să-i mai mire. Așteptară în liniște să se întoarcă cei doi și, când aceștia se aliniară din nou în coloană, își continuară pașii lor preciși, neabătuți, ca și cum lipsa oxigenului nu le era obstacol, ca niște ființe anaerobe, eterne. Caravana se porni.

— Sunt sigur că era el. Era câinele, zise Sărescu.

— Nu zic nu, zise Nagy, dar poate ți s-a părut. La cât oxigen ajunge în creier.

— Nu, nu, îți zic că știu – era câinele. Blană roșcată, slab… S-a ascuns, nu am reușit să-l prind pe cameră.

— Poate la întoarcere.

— Poate.

***

După câteva ore de mers, deciseră să rămână pe loc și să înnopteze acolo unde erau. Pentru ultima porțiune de munte aveau nevoie de odihnă, era riscant să forțeze. Sărescu și Nagy se retraseră în cortul lor pentru a lucra la materialul documentar, adică să inventeze niște povești pentru a umple spațiul de emisie de o jumătate de oră cu ceva care să le acopere lipsa de rezultate. Un interviu cu un cărăuș, o fugă la asfințit cu camera mișcată după vreo umbră, uite-l, ba nu e, ceva, orice.

Alex se duse în cortul său și își pipăi multă vreme pișcăturile roșii de pe piele. Era amețit și îi era somn. Din când în când închidea ochii și atunci vedea cerul de culoarea pielii și stelele ca pișcături roșii purulente.

Auzi strigătul! Deschise ochii și privirea îi căzu pe ceasul electronic: 3:24. Nu-și dăduse seama când adormise. Ceva, sau cineva, horcăia în apropierea cortului. Vântul acoperea din când în când strigătele, dar, când își schimba direcția, aducea cu el acel horcăit teribil, acea șoaptă organică a omului în agonie. Se îmbrăcă repede. Era încă amețit și se mișca greu. Îi părea că e prea lent și că totul în jurul său se petrecea mult prea repede. În bezna cortului vedea ochii șacalului și nu-i putea scutura de pe retină. Ieși din cort și rămase pironit la văzul unei umbre gigantice care dădea târcoale cu viteză taberei de corturi răvășite. Era frig, tot mai frig cu fiecare cerc pe care îl încheia creatura. Îl cuprinse teama și se uită către cortul jurnaliștilor: era culcat la pământ, atât putea vedea pe întunericul îmblânzit numai de o lună palidă. Toți cărăușii fugiseră în larma pe care o auzise la trezire, știau să coboare muntele și legați la ochi, cu atât mai bine și mai repede când sunt fugăriți. Alex făcu câțiva pași către cortul dărâmat, dar se întoarse și scoase lantera din rucsacul din cort. Îi tremura în mână, în timp ce se învârtea pe loc încercând să fixeze fasciculul de lumină pe creatura care făcea cercuri în jurul taberei, apropiindu-se și îndepărtându-se, înghețând aerul și încălzindu-l. Alex fugi către cei doi jurnaliști, dar, după doar câțiva pași, se împiedică și căzu, lovindu-și genunchii de o piatră. Întoarse lanterna și ilumină obstacolul: lumina căzu peste toracele și burta despicate ale lui Sărescu. Sângele strălucea asemenea unor stele pe intestinele care se revărsau pe pământ. Greața îi urcă în gât, însă frica îi îngustă gâtlejul și voma coborî la loc în stomac. Se ridică și fugi să-l caute pe Nagy. Dădu la o parte pânza cortului prăbușit și îl găsi. Mai bine spus, găsi o parte din el – capul și umărul drept îi fuseseră retezate și aruncate la câțiva metri mai încolo. Animalul, sau ce era creatura din umbră, nu-l devorase, doar îl sfâșiase și îl frânse, lăsându-i rămășițele împrăștiate pe platoul rece al vulcanului. Panica îl cuprinse pe Alex și durerea din genunchi dispăru. Se învârtea în cerc și-și vorbea, încercând să se liniștească. Nu avea nicio armă, nimic care să-l apere de furia acelei creaturi, pe care nu putea nici măcar să arunce lumină, să vadă ce e. Apoi simți aerul încălzindu-se. Se opri, ascultă și înțelese că umbra dispăruse. Era pe acolo, se gândea, se ascunde. Îndreptă lanterna către cele două trupuri din care se ridicau aburi. Apoi, ceva în umbră! Se mișcă. Din nou. Nu un singur corp imens în noapte, nu, ci mai multe, mici și repezi, poate zeci, poate sute. Le auzea ghearele pe pietre, le auzea scormonind și gâfâind zgomotos. Le bănuia pașii în întuneric, venind tot mai aproape. Pe alocuri, câte unul trecea cu viteză prin conul de lumină, dispărând apoi în noapte. Ceva îl împunse în picior – durerea reveni. Se întoarse. Nimic. Erau din nou în spatele lui, îl traseră de pantaloni, cu dinții, cu ghearele, cu ceva, nu știa cu ce. Lanterna îi căzu din mână. Îl zgâriară. Se întoarse. Nimic. Îl traseră de păr. Bâzâiau și gâfâiau, se împingeau, se apropiau, îi rupseră pantalonul, pe pielea descoperită simți o limbă, aerul era rece, mirosul de hoit și de blană udă se ridicase ca o ceață în jurul lui, era frig, era noapte. Căzu. Aerul cald al gurilor negre pe chipul său. Ghearele pe gât. Ochii i se închideau, cădea, cădea și nu era nimeni să-l prindă. O grămadă de bălegar și frunze uscate și în ea, știa, era capul retezat al pruncului.

***

Doi ursuleți și un borcan de miere pe copertă. Emi ridică cu grijă cartea de pe pieptul Alinei și o așeză pe noptiera de lângă pat. Alina respira încet și ochii îi goneau pe sub pleoape. Visa. Se aplecă să o sărute pe frunte și să-i mângâie părul bogat. Alina se foi sub plapumă și se întoarse pe partea cealaltă, arătându-i mamei gâtul gol. Pe el se vedeau trei puncte roșii, ca mușcăturile de țânțari. Emi se uită prin cameră, pe pereți, ascultă, însă nici urmă de țânțar. Ridică cu grijă gulerul pijamalelor. Alte două puncte. Alergie, se gândi. Nu o trezi.

Se așeză lângă ea cu o carte în mână, însă ațipi repede. La un moment dat, între somn și veghe, i se păru că o aude pe Alina vorbind în somn – „fugi”. Era târziu. Era obosită.

***

De atunci și timp de câteva zile, toată lumea lui fusese scăldată într-o ceață deasă ca laptele. La trezire nu-și mai aminti cum ajunsese la spital. I s-a spus că l-au găsit niște turiști într-o crevasă, că l-au coborât până la cabana Shira, apoi l-au dus de urgență până în Moshi și de acolo la Arusha, la spital. A stat o zi și-o noapte inconștient, cu toate semnele vitale în regulă, nimeni nu știa însă de ce nu se trezește. Apoi, a doua zi, deschise ochii și fu nevoit să dea o declarație, însă prea multe nu erau de spus poliției. Rezultatul anchetei spunea sec: victimele fuseseră atacate de animale și ucise. Ce animale, asta nu se specifica în raport. Putea pleca acasă – el cât mai repede posibil, jurnaliștii ceva mai târziu, după ce vor fi încheiate procedurile legate de transportul cadavrelor în țară. Îi părea rău pentru ei. Îi era milă. Îi era și scârbă. Nu zise nimic poliției despre creatura din umbră. Voia să plece cât mai repede posibil, îi era dor de casă, de Emi și de Alina. Acasă, în liniște, se putea gândi la tot ce se întâmplase.

În ultima zi, cumpără din aeroport o statuetă din lemn pentru Alina. O gazelă. Până la Nairobi se uită pe geam, apoi, după ce schimbă avionul, adormi. La Amsterdam mai schimbă o dată și, răpus de somn, pluti în beznă până la București.

Se îmbrățișară lung. Până acasă se sărutară. Totul o ceață. Făcu un duș, se schimbă. Nu avea de gând să zacă la pat. Auzi poarta și coborî în curte. Alina se întorcea de la școală. Îi sări în brațe. Își mângâie fiica și o sărută.

— Ce mi-ai adus, tati?

Nu știa nimic. Nu trebuia să știe nimic. Ba da, trebuia să știe că tatăl ei a urcat, pentru a doua oară, pe cel mai înalt vulcan al Africii și că, tot pentru a doua oară, i-a atins vârful…

— În rucsac, sus, peste haine, zise Alex. Fugi.

Și, în timp ce o aștepta să revină cu gazela de lemn, o luă de mână pe Emi și porniră la pas încet prin curte. Se opriră lângă gard și priviră în depărtare peste gardul scund. Se lăsa seara, la fel de roșie ca în vârf de munte, dar mult, mult mai departe de cer.

Alina deschise rucsacul ca de zeci de ori până atunci și ridică gazela în palme. Zâmbi și o strânse la piept multă vreme, până când auzi ceva foșnind printre haine. Se aplecă peste gura rucsacului și ridică un tricou. De sub tricou, doi ochi mici și aprinși o priveau. Apoi șarpele se înfipse cu putere în gâtul ei. Oasele trosniră. Covorul se înroși.

Emi luă mâna lui Alex între ale ei, o sărută și zise:

— Mi-a fost frică… Când m-au sunat de la spital…

— Șșșt! Gata, gata, sunt aici, zise Alex și o sărută pe tâmplă.

Ochii îi rămaseră ațintiți pe ceva ce se mișca în grădina vecină.

— Mi-a fost teamă că… Alex? Puiule, mă auzi? Ce e?

Alex își ținea respirația. Pielea i se albise. Se uita la câinele care scormonea într-o grămadă de frunze uscate în grădina vecinului. Întoarse capul către primul etaj al casei: un horcăit în surdină și un foșnet între perdele. Un zbucium și apoi fluturele se eliberă dintre perdele și ieși prin geamul deschis, lovind încet aerul și zburând către oraș.

Alex se întoarse către câine. Ceva se frânse.

Câinele îl privea în ochi, cu botul murdar. Ceva se rupse.

error: Content is protected !!