||

La început doar pete de lumină, apoi mirosul de carne arsă în aerul înecăcios, plin de praf. Cu ochii închiși vedea pământul negru, brăzdat de roți groase, grele, praf pe alocuri, nămol în alte părți, un vast peisaj mort acoperind o rană în pământ. Camioanele și buldozerele se îndepărtau, erau înghițite, devorate, de norii roșiateci ai depărtărilor, lăsând în urmă, acolo unde înainte fuseseră case și curți, om și animal, doar țărână plată. După prima oară când trăise lichidarea, zăcu la pat două zile, vomitând, cu friguri. Bătăile în ușă erau inimi distante, pe moarte – chemarea la muncă putea să aștepte, însă nu mult, nu, marea explozie, explozia tuturor explozilor, explozia-mamă, culcase la pământ animalele tuturor și – auzea strigându-se prin ușă – leșurile așteaptă… Leșurile așteaptă, puiul mamii, zicea și maică-sa, stafidită, din patul din stanga lui, așa că se ridică, își scutură frigurile, își luă lucrurile și plecă la muncă. Avea să mai dureze până la o nouă nivelare, așa că scuipă în praful din drum, își puse masca și urcă în camion. Cu ochii închiși vedea până departe, spre nord, unde, înainte, acoperișurile caselor scobeau în monotonia dealurilor, acum pământ plat, negru, și sub pământ case și șure, oameni și animale, tot ce era slut și bolnav, ars și împuțit. Cu ochii închiși știa că totul era necesar, camionul străbătând întinderile, din sat în sat, lichidând, curățând, nivelând. Cu ochii închiși se uita în jur și le vedea măștile, bănuindu-le chipurile pârlite pe dedesupt, fiecare cu rolul său – necesar –, pregătind o nouă lume ce se va naște cândva din praful celei vechi, îngropate, bolnave.

Și, tot cu ochii închiși, vedea în depărtare marea hală, sticlă și fier, pe care trebuiau să o facă una cu pământul.

(Șoapte. Ceva a căzut. Nu s-a mai ridicat.)

Împrăștiați în jurul halei, în ea; un gest, acolo, acolo sunt porci. Vii? Vii. Îmbrăcă tot costumul de protecție, în ambele brațe ustensilele morții, (Sunt animale, puiul mamii, nu oameni.) și intră.

Petele de lumină se limpezeau, molozul din jur își arătă colții de fier frânt, în timp ce lichidatorul își aminti ochii porcului umflat, viu, privindu-l în timp ce din spatele lui o bubuitură crăpă peretele – ridică privirea și văzu tavanul de sticlă al anexei coborând spre el, apoi zgomot, voci și durere.

Apoi liniște.

***

Se trezi și își pipăi brațele și picioarele. Privi în jur și nu înțelese nimic. Apoi își aminti unde era: în anexa halei; ceilalți trebuie să fi fost și ei prin apropiere când… În aerul gros, prăfuit, alb, domnea liniștea. Nimic nu se mai mișca, nimic nu se auzea, nimic nu respira. Scutură praful de pe el, șterse ochelarii măștii și își drese glasul. Nu se auzi nimic. Încercă să se ridice, dar nu putu – nu încă. Strigă, dar aerul nămolos îi mânca vorbele, așa că așteptă. Închise ochii și așteptă, cineva trebuia să treacă pe acolo, cineva trebuia să vină să-l scoată, cineva trebuia, cineva…

(Cineva trebuie să ucidă animalele ce au supraviețuit marii explozii, cineva trebuie să le caute și să le ucidă și să le strângă leșurile, să le urce în camion, să le ducă la centrală, să le înghețe în imensul frigider. Da, dar până când? Până când? o întreba și mama, stafidită, doar clipea și nu zicea nimic. Până când? îl întreba și inginerul, șchiop, doar clipea și nu zicea nimic.)

Încercă din nou să se ridice; de data asta reuși. Privi în jur, în aerul lăptos: nimic. Doar alb și liniște, ca o ploaie deasă de cenușă. Pipăi în jur și dădu peste bucăți enorme de beton, prăbușite unele peste celelalte, fiare ieșind de printre ele ca oase frânte, ascultă – nimic.

Își aminti de bătrână, o văzu prin praf, mică, uscată, strigându-i să-i aducă ceva, o cană cu apă, el ștergând repede de praf un ibric și coborându-l în ligheanul cu apă fiartă.

Își eliberă pe jos un loc în care să se intindă. Dădu la o parte bolovani grei și recunoscu tavanul de sticlă groasă, mată, sub picioarele lui. A rămas așa, tăcut, multă vreme, pipăind sticla cu buricele degetelor, încercând să înțeleagă.

Adormi și în somn se făcea că privea o vită în ochi, atât, o vită în pustiu, și știa că sub picioarele lui e micul oraș în care se născuse și în care crescuse, și, pe undeva, pe sub copitele vitei, trebuia să fi fost chiar blocul în care la etajul trei, într-o garsonieră întunecată, trebuia să fi fost bătrâna sa mamă, și, încercând să asculte, să prindă din zbor tânguirile mamei însetate, țintui cu privirea acel petec de pământ de la picioarele vitei, până când locul fu acoperit, banal, de o balegă mare și fierbinte.

Se trezi și își aminti, văzu însă că în jur aerul se limpezise, praful se lipise de dărâmături, sunetul putea din nou străbate goliciunea înjunghiată pe alocuri de țăruși de fier gros, încărcați cu ciulini de moloz. Încercă să înțeleagă, scurt, prin ce mecanică nebănuită reușise tavanul să cadă și să se desfășoare la picioarele lui. Dar numai scurt, pentru că trebuia să scape, să iasă din acel infern de piatră și praf.

Ascultă. Parcă, de undeva, din spatele pereților transformați în franjuri grele, se auzeau voci, șoapte, mai degrabă, cineva pesemne căuta pe altcineva. Strigă – hei! –, dar zgomotele înfundate dispărură. Hei! încă o dată. Liniște. Se întrebă dacă nu cumva i se năzărise, dar nu, nu avea dreptul să gândească acum așa, trebuia să spere și să încerce și să – hei! – strige. Se ridică și își privi membrele, totul părea a fi la locul lui, mâinile, brațele, picioarele. Observă că piciorul drept îi era ușor strâmb, dar, în lipsa durerii, bănui că e o simplă îndoitură a osului, probabil cauzată de vreun bloc de beton apăsând pe el, doar cât să-i amenințe ruptura, dar doar atât. Nu-și amintea. Călcă; era bine.

Din nou sunete. Încet, e drept, departe, da, dar sunete. Hei! strigă din nou. Din nou vocile încetară chiar când se auzi glasul lui. Oare ascultă? Hei! Nimic, niciun răspuns.

Se uită în jur, căutând locul în care să sape o ieșire, să slăbească fortăreața de beton-armat, să se facă auzit. Își lipi palmele de zidurile surpate și începu să tragă și să împingă, să mute și să măture, să ridice și să arunce. În jurul lui se lăsa noaptea, dar el nu știa, nu vedea, nu simțea, el săpa și lupta cu molozul, neobosit, om.

Trecură multe ore peste el și încăperea era acum scăldată într-o umbră vie, când auzi din nou șoaptele, parcă ceva mai tare acum, și se întoarse. Observă că era aproape întuneric, doar o ceață mai luminoasă mângâia podeaua, și, pe alocuri, bulgări de lumină apăreau prin colbul de pe jos. Lichidatorul se năpusti asupra acelor pete de lumină, măturând praful cu palmele despicate de răni, strigând neîncetat: Hei! Hei! Hei! Luminile păreau a se plimba ca umbre aprinse pe sub podeaua de sticlă (Hei! Hei!), ba se apropiau, ba se îndepărtau, ba aici, ba dincolo, și el sărea dintr-un loc în altul, înlăturând bolovani, netezind, ștergând praful de pe sticlă (Hei!), lovind sticla groasă cu pumnul (Hei! Hei! Hei!), lovind disperat, desfigurat (Hei!), strigând la cei ce-și plimbau lanternele de cealaltă parte a sticlei, sub el, el deasupra lor (Hei!), și strigă și lovi și se luptă atât de mult și atât de aprig, până obosi și strigătul deveni rostire și rostirea șoaptă și șoapta tăcere și tăcerea respirația somnului adânc.

(Hei! Hei!)

Hei… Hei… auzi ca prin vis și tresări. Lumina zilei scălda, din nou, de jos în sus, întreaga încăpere surpată. Oboseala și foamea îi înmuiaseră peste noapte trupul. Se ridică greoi din praf și privi în jos. Dacă au fost ieri, se gândi, trebuie să vină și azi. Nu se poate să nu-l fi auzit – trebuie să vină, vor veni, vor veni după mine, își șoptea în timp ce ridica din nou fiare de pe jos, lucrând într-un colț ca să ajungă la lumea de afară.

Îl dureau multe, însă cel mai tare nu-l durea corpul, ci gândul, amintirea bătrânei întinsă între așternuturi vechi, însetată, chemându-l și neînțelegând de ce nu vine. Vedea, așa cum ar vedea ea, ușa ce dădea în hol și, prin hol, lumina din camera lui cu multe geamuri, nicio umbră în acea lumină. Cum să o facă să știe că nu e acasă, că nu intră la ea cu o cană cu apă nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate? Asta îl durea cel mai tare și strângea din ochi și din pumni și scuipa în praf și înjura în timp ce-și croia anevoios drum prin peretele fărâmițat.

Trudind de minute bune, înlăturând moloz, i se păru că ceva se mișca în spatele lui. Se întoarse brusc și văzu, dar doar fugar, cu colțul ochiului, o siluetă neagră, trecând prin spatele unor blocuri mari de beton, ca un spectru printre monoliți. Hei! strigă din nou și de data asta vocea îi fu multiplicată într-un ecou pustiu, refernul lichidatorului. Dar umbra dispăru la fel de repede precum apăru și lichidatorul bănui că mintea îi juca feste. Cum altfel? Cum altfel? Se întoarse la truda lui, brațele făcând mai departe ce trebuiau să facă, mintea concentrându-se în micile spații dintre materiale, mintea săpând înaintea degetelor și (hei… hei…) din nou – șoapte! Se învârti și văzu nu o singură siluetă, ci un grup întreg, ca o pală neagră și ușoară de fum, străbătând încăperea. Se așeză și își luă capul în palme. Trebuia să-și păstreze mintea limpede dacă voia să scape. Să lupte până se reîntorc trupele de salvare să-l scoată dintre dărâmături. Puse totul în seama spaimei, a spaimei și a foamei, a spaimei și a foamei și a setei. Da… oftă și se ridică. Sete. Mama. Își înfipse degetele și mai adânc în moloz, carnea se zdrențui, sângele înroșind praful.

Hai! Hai!

Hei… Hei…

Hai! Hei…

Hei… Hai!

Și nici nu-și dădu seama când se opri, la mult timp după, și realiză că stătea sprijinit de un perete și privea în gol, prin zid. Târziu își aminti că orice zid e promisiunea lumii din spatele lui și începu să plângă. Era din nou întuneric. Adormi.

Când se trezi, era în cealaltă parte a încăperii, și nu se trezi de bunăvoie, așa slăbit cum era, ci zgâlțâit. Sări în picioare și se uită în jur: era singur, dar de undeva se auzeau din nou voci. Fugi în toate părțile, urcându-se pe munții dărâmați și strigă:

Hei! Hei!

Hei!

Vocile se auzeau tot mai tare, dar nu înțelegea din ce parte veneau.

Hei!

Se întoarse și fugi către peretele pe care îl descoperise cu o seară în urmă, ridică un fier gros și începu să lovească zidul.

Vocile încetară.

Liniște.

— Nu! Nu! Nu! urlă și lovi tot mai tare în perete, până când firimituri începură să cadă și lichidatorul înțelese că da, pe acolo se putea ieși, da, pe acolo era viața lui.

Lovea, lovea, în jurul său simțind adunându-se umbrele, ignorându-le, stiind că nu de slăbiciunea minții sale avea nevoie acum, ci de tăria corpului său. Lovea, lovea, în jurul său plutind șoaptele umbrelor, dar ignorându-le, strângând din dinți și fredonând dement: nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu… Fierul pătrunse prin perete, își croia drum către lumină, umbrele se apropiau, șoaptele se înmulțeau și, pentru prima dată, simți mirosul greu, scârbos, ce ieșea prin mica spărtură din perete. Un braț îl prinse și-l întoarse, lichidatorul urlă și privi acele găuri negre ce se aplecau peste el, învăluindu-l, trăgând de el, și, închizând ochii, se lăsă în voia acelei duhori ce se scurgea din perete ca voma adâncurilor, leșul pământului.

***

În ziua în care devenise din hingher lichidator (#437, departamentul deșeuri radioactive, însărcinat cu eliminarea deșeurilor animaliere de pe proprietăți; subordonat inginerului-șef, manager de proiect pentru demolări și nivelări – doar unul dintre cei peste 1500 de lichidatori, fiecare cu mica lui lume peste care era zeu), mama lui încă putea călca, umbla prin casă, trăbăluia; în acea zi, ea a fost cea care i-a adus un pahar cu apă la pat, i-a sărutat fruntea și i-a spus că nu-i nimic, nu va dura mult, vor curăța ei totul și viața va reieși din pământ și totul va fi din nou bine. Dar nu a mai fost bine, niciodată, norul lăsat în urmă de explozia-mamă, vulva tuturor exploziilor, s-a lăsat încet peste orașe, cocoșindu-i pe toți, cocoșind-o și pe bătrână, împingând-o, perpetuu însetată, pe sub plăpumi și între perne.

#437 stătea întins și visa.

***

Era din nou lumină. Sări în picioare și țâșni spre gaura din perete. Își aminti vedeniile din urmă cu o seară și un fior rece îl zgudui; mirosul de hoit era și el pe acolo, pe la cotitura memoriei. Dacă ar fi avut ceva în stomac în ultimele două zile, ar fi vărsat totul în praful ruinelor, dar așa…

Ajuns în dreptul peretelui, împietri. Pe partea cealaltă a zidului cineva astupase gaura cu scânduri…

— Nu! urlă și lovi din nou cu fierul drept în inima lemnului, până îl crăpă.

Privi prin gaură, dar nu văzu nimic, doar putoarea umplea acel spațiu întunecat. Ascultă și parcă – putea jura –, parcă cineva se foia pe acolo, prin bezna de dincolo, se foia și respira.

— Cine e acolo? întrebă, dar nu primi răspuns.

Foiala încetă, dar repirația grea, respirația de trup gras, balonat, se umfla și desumfla cu o cadență bolnăvicioasă.

— Mă aude cineva?

Dar curiozitatea îi fu întreruptă de o serie de pocnete din cealaltă parte a încăperii și fugi într-acolo. Din spatele unui munte de moloz se auzeau lovituri ritmice.

Unu, doi, trei…

Lichidatorul luă un fier și lovi o țeavă.

Unu, doi, trei.

Pauză.

Unu, doi, trei, patru…

Repetă: unu, doi, trei, patru.

Apoi liniște.

Apoi disperare.

Lichidatorul lovi: unu, doi, trei!

Nimic.

Din nou: unu, doi, trei!

Liniște.

Unu, doi, trei! Unu, doi, trei! Unu, doi… Unu… Unu…

Dar, oricine ar fi fost acolo, dincolo de ruine, plecase. Lichidatorul se întoarse la peretele său și, când să spună din nou ceva, observă că cineva (cine?) astupase din nou gaura cu o nouă scândură. Urlă:

— Cine ești? De ce îmi faci asta?

Luă fierul și sparse din nou lemnul. Duhoarea se revărsă peste el.

— Trebuie să ieșim de aici, omule! Ce e cu tine?

Respirația se auzea acum limpede.

— Ești rănit? Te poți mișca? întrebă lichidatorul.

Tăcere. Doar repirația și o singură – simplă, scurtă – foială.

— Te ajut. Dar trebuie să mă ajuți și tu. Nu mai bloca gaura – vin după tine și ieșim de aici…

Liniște.

— Tu auzi, omule?

Nările trebuiau să fie mari; trupul de dincolo gâfâia.

— Auzi, treb…, dar fu întrerupt de un sunet, ceva ce păruse a fi un plescăit de acolo, din bezna camerei împuțite.

— Omule, zi ceva! Te aud, ce naiba…

Frustrarea urcă în creierul și în brațele și în ochii lichidatorului și începu să lovească peretele asemenea unui smintit, spărgând bucăți mari din el, așchii de lemn zburând cât colo. Una, lungă și ascuțită, se înfipse în obrazul lichidatorului. Urlă și aruncă fierul; îngenunchie involuntar și se chirci. Sângele pătă hainele, dincolo cineva râdea înfundat, soios.

— La dracu’! zise și scoase o oglindă dintr-un buzunar, una pe care o folosea la vânat pe după colțuri, ori prin spații înguste. La dracu’! La dracu’! Râzi, omule? Râzi? Tu vrei să mori, omule…

Se uită în oglindă, fixă bătaia pe obrazul din care atârna așchia și trase de ea cu ochii închiși. Sângele șiroia din obraz pe jos. Lichidatorul blestema. Deschise din nou ochii și văzu ceva neobișnuit pe chipul său: pe frunte erau două linii roși, groase, orizontale – ||. Le pipăi să vadă dacă dor, dar nu; le frecă să vadă dacă se șterg, dar nu. Uită de durere și rămase tăcut și nemișcat, holbându-se la acele două dungi de pe frunte. Când ridică ochii, văzu peretele și gaura astupată cu un nou lemn, capul i se învârti și leșină.

Nu știa cât timp trecuse, dar era din nou noapte. Simțise ceva mișcându-se în jurul său și, când deschise ochii, siluetele dispărură. Se târî până la perete și își lipi urechea de lemn. Auzi foiala, târșâit greoi și un plescăit scârbos. Prin spațiul îngust dintre scânduri venea miros de mort.

— De ce faci asta? întrebă. De ce nu mă lași să trec?

Mișcarea încetă, doar respirația grea continuă. Era ceva în acea respirație, un ritm molcom care îl întristă cumplit pe lichidator, plecându-i privirea spre pământ, apăsându-i umerii, sfârșindu-l.

— Cine ești? întrebă.

Iar de data asta foiala răspunse:

— Nimeni.

Lichidatorul tresări.

— Mă auzi…, zise. Cum… cum adică nimeni? Nu te juca cu mine, omule, că murim amândoi aici.

Vocea nu răspunse.

— Ce faci acolo?

— Mănânc, răspunse prompt vocea.

— Mănânci… Omule… Lasă-mă, prietene, să trec; mănânc și eu și ieșim de aici. Te ajut, ne ajutăm.

Plescăitul reîncepu. Gâfâitul acompania festinul de dincolo.

— La naiba, omule! Tu ai vreo ieșire pe acolo?

Plescăitul se opri.

— Nu e nicio ieșire pe aici, răspunse vocea.

— Ai rămas și tu prins, ca mine, ca ceilalți.

— Da, răspunse vocea.

— Sunteți mai mulți acolo?

— Am fost. Acum sunt doar eu.

Plescăit. Gâfâit. Foială.

— Ce mănânci? Apă ai?

Vocea nu răspunse.

— Bine, zise lichidatorul, nu îți vreau mâncarea. Nu ți-o iau. Vreau doar să ieșim de aici.

Liniște.

— Crezi că se mai întorc după noi?

— Nu cred, zise vocea. Au venit, au numărat și au plecat.

— Cum adică? Au fost acolo, la tine?

— Da.

— Păi, și nu te-au luat cu ei? Nu le-ai zis să…

— Nu. Nu am ce face dincolo.

— Prietene, cum adică? Ce vorbă e asta… Nu o lua razna, o să ieșim de aici, dar nu o lua razna până atunci.

— Acolo n-am ce mânca.

Atunci înțelese lichidatorul că omul de dincolo își pierduse cu totul mințile. Nu avea ce să afle de la el, nu avea la ce ajutor să spere din partea lui, dar nici nu putea avea încredere în el. Dacă pe acolo se putea ieși, dar dementul nu vedea, nu știa, nu voia să știe… Auzi zgomot de sfâșâit, apoi plescăit și îi veni rău. Cuprins de furie, luă fierul și zdrobi scândura, lovind cât de tare putea, spărgând și lemn, și perete, împingând resturile în interiorul acelei încăperi. Își băgă capul prin gaură și așteptă ca ochii să i se obișnuiască cu întunericul de acolo. Mirosul era și mai puternic, și mai vâscos. Clipi de câteva ori și bezna se limpezi și rămase înmărmurit în fața peisajului de praf și carne ce se deschidea în fața lui: încăperea era surpată, îngropată pe jumătate sub pereți prăbușiți și, printre mormanele de moloz, se puteau zări câte un braț, câte un picior, ba chiar câte un trup întreg, zdrobit și îndoit. Pe câteva capete putea citi pe frunțile lor numere: 12, 13, 17… și înțelese. În fața lui, în mijlocul încăperii, un porc imens, gras și dezgustător, devora șoldul și picioarele unui bărbat pe jumătate îngropat sub dărâmături. Lichidatorul își pipăi fruntea.

Porcul imens se întoarse, nu ușor, ci greoi, din două, trei mișcări, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, și-l privi cu ochi ca de om, cu o expresie atât de umană pe chipul său gras de porc și scoase un sunet din adâncurile ființei sale învelite în grăsime și unsoare. Gușa îi tremură violent și gâtul slobozi o râgâitură, în urma căreia porcul vomită o grămăjoară de carne și zeamă, în care lichidatorul desluși limpede rămășițele mestecate ale unui penis.

Lichidatorul își retrase capul și se prăbuși pe podeaua de sticlă. Se întinse și ascultă în bezna ce se lăsa încet peste el un râs scârbos, plescăit, înfundat, umed, simțind cum se scurge prin porii sticlei în pământul ce avea să fie cândva plat, nivelat, sterp, și din care se va ridica într-o zi și va porni către oraș, către bătrâna mamă însetată, către izvoare cu apă nesecată, către casă.

error: Content is protected !!