Liniștea

Și, chiar atunci, în acea zi care nu părea deloc a fi altfel decât toate cele de până la ea, un puști răpciugos, tot numai o fugă și-un oftat, a dat buzna în piața din mijlocul satului Sutinos și a spulberat zarva bogată ce plutea printre săteni, urlând din rărunchi că unul dintre cei doi gemeni din Muitnelis, ultimii oameni din satul vecin, au murit și că celălalt e și el cu un picior în groapă. Oamenii au rămas nemișcați, câte unul cu găini sub braț, altul cu oale cu lapte în căruț, femei cu prunci la sân, copii juliți în genunchi și, pentru prima dată după multă vreme, și-au simțit mușchii fălcilor relaxându-se, încinși asemenea unor pumni cu cărbuni înfipți între dinți. Dar liniștea nu dură mult, pentru că, în veritabil spirit sutinosian, toți – bărbați, femei, copii (și poate și câteva animale, dar cine mai stătea să asculte?) – au început să discute, să dezbată, să stabilească, să plănuiască, care, cum, cine, când, de ce. Și se auzeau în acea zi, în acea piață, mai multe glasuri pe mai multe limbi, decât se auziseră vreodată, în oricare altă zi, în oricare altă piață.

Sutinosienilor le plăcea vorba. Aveau fălci late, muncite, sculptate magistral de vorbe dese și cuvinte lungi. Lucrau vorbind și dormeau puțin (și, când o făceau, vorbeau în somn). Fiecare sutinosian avea mai multe nume și adora să le rostească pe toate, cu fiecare prilej. Scriau puțin și, când o făceau, aveau grijă să recite tare și des. Dar un lucru le plăcea sutinosienilor să facă parcă mai mult decât să vorbească pe limba lor, și acela era să vorbească pe limba altora. Una dintre meseriile cele mai de seamă ale sutinosienilor era aceea de explorator lingvistic. Plecau în lume și reveneau (dacă se mai întorceau; uneori se îndrăgosteau atât de profund de o limbă, încât rămâneau acolo) cu câte o limbă nouă pe care o învăța apoi tot satul. Și din acest motiv, din această pasiune orbitoare pentru noi limbi, curiozitatea față de noua veste era de nemăsurat. În Muitnelis nu mai trăiau decât doi oameni (ei bine, acum doar unul), ultimii vorbitori ai limbii muitnelice. Și muitnelica, în ciuda apropierii geografice de sutinosiană (o singură pădure stufoasă le despărțea), era o limbă pe care sutinosienii nu reușiseră să o învețe. Nici măcar un cuvânt. Nici măcar un sunet. Oricât ar fi încercat sutinosienii să fure câte un cuvânt, o sintagmă, o propoziție – în zadar… Muitnelisienii erau foarte tăcuți. Vorbeau puțin și, când o făceau, șopteau de foarte aproape, buză-n ureche. Dar acum, credeau sutinosienii, aveau ocazia să audă ceva, un sunet, un cuvânt, pentru că ultimul muitnelisian era pe moarte și ce face un om când e pe moarte? Ei bine, spune ultimele cuvinte! Acele cuvinte atât de prețuite de sutinosieni, depășite în strălucirea lor doar de țipătul pruncilor la naștere, prilej cu care se sărbătorea în stradă, cu surle și trâmbițe, timp de trei zile și trei nopți, ceea ce făcea ca mai tot anul să fie o larmă – delicioasă larmă – pe ulițele Sutinosului.

Așa că toți sutinosienii au părăsit în fugă piața și au mers acasă să-și pregătească bagajele și să-și îmbrace hainele de sărbătoare pentru acea clipă în care vor auzi pentru prima dată cuvintele unei limbi ce avea să moară cu ultimul ei vorbitor. N-a durat mult găteala și erau deja la marginea pădurii, cu făclii și merinde, tot satul, până și ologii și bătrânii, cărați în roabe de flăcăi. Au traversat pădurea peste noapte și v-aș fi povestit mai multe despre acea noapte, dacă s-ar fi și întâmplat ceva, orice, demn de povestit, dar nu, niciun animal nu s-a apropiat de ei, nicio umbră nu le-a furat copiii, nici un tâlhar n-a tăiat vreo pungă, pentru că atât de tare și atât de mult au vorbit sutinosienii în acea noapte, încât nimeni și nimic nu a îndrăznit să se apropie de ei. Așa, trăncănind neobosiți, și-au croit drum prin pădurea deasă și, cândva spre dimineață, și-au trezit pruncii și copiii din somn și le-au zis: Am ajuns.

Muitnelis era un sat mic, mai mic decât Sutinos, și multe dintre casele lui căzuseră demult în paragină, praful îndoind acoperișurile, vântul trosnind șure, broaște bălăcindu-se în fântâni – putreziciunea vremii. Doar în mijlocul satului, la răscruce de drumuri, era o casă mai de Doamne-ajută și-n ea l-au găsit pe bătrân în pat, cu mâinile împreunate pe piept, așteptându-și sfârșitul.

— Unde-i mortul? au întrebat câțiva sutinosieni.

— Era în pat, vă zic, era în pat lângă el, a spus puștiul care dăduse de veste despre moartea bătrânului. Stătea lângă mort moșul. Eu mă plimbam pe dealuri, pe acolo, și i-am văzut prin geam. M-am furișat pe sub fereastră, sperând să… știți, să aud vreo vorbă, să o aduc acasă.

— Da! Da! Sigur! O vorbă, două! s-au auzit glasuri.

— Așa e, ceva, un sunet. Și când mă uit, văd mumia lângă el și mă speriu și îmi spun că trebuie să anunț pe toată lumea! Așa că am anunțat.

— Da! Da! Bine ai făcut! Bravo! Da!

Sutinosienii s-au așezat fiecare pe unde a găsit loc, unii – puțini – în casă, restul – mulți – pe ulițe și pe dealuri, așteptând să se scurgă cuvintele din casă către ei.

Înțeleptul sutinosienilor s-a ridicat în picioare și a făcut semn cu mâna dreaptă, pentru a întrerupe forfota oamenilor.

— Dragi sutinosieni, a zis, aceasta este o mare zi pentru noi. A venit clipa în care această limbă, vorbită numai aici și numai de acest om pe care îl avem acum în fața noastră, ni se va arăta și ne va îmbogăți cu sunete și cuvinte noi. Dar, precum o știm prea bine, câștigurile vin cu sacrificii. Să facem, dragi sutinosieni, un sacrificiu și să ascultăm în liniște, să urmărim tăcuți buzele acestui om, să învățăm. Dacă riscăm să scoatem un singur sunet și să acoperim ultimele vorbe ale acestui om, totul a fost în zadar. Așadar, să tăcem și să ascultăm!

Înțeleptul s-a așezat în mulțime și a tăcut.

Le era greu, tare greu, sutinosienilor să nu scoată niciun sunet, dar ziua era prea importantă, clipa prea măreață, șansa prea bună, pentru a strica totul într-un singur moment de neatenție. Așa că au tăcut. Doar respirațiile lor se mai auzeau, imitând vântul ce bătea printre case. Timpul trecea, soarele cobora, luna urca, dormeau cu rândul, luna cobora, soarele urca, așteptau, amorțeau, soarele cobora, luna urca, mâncau, beau, își făceau nevoile, luna cobora, soarele urca, au încetat să mai numere.

Tăceau.

Iarba creștea în jurul lor, pieile îmbătrâneau, ochii se tulburau, dinții cădeau. Mureau.

Tăceau.

Muștele roiau. Praful se punea pe oase.

Tăceau.

Timpurile treceau și glasurile tăceau și nicio limbă nu se mai auzea în acea vale și, dacă or mai fi și astăzi câțiva sutinosieni în Muitnelis, împrăștiați pe dealuri ori înghesuiți prin case, așteptând ultimele cuvinte ale ultimului om, putem fi siguri că tac.

Așa că: șșșșș.

Șșșșșșș…

error: Content is protected !!