Max Li

Mai întâi:

Lasă că știu eu. Pot spune ei ce vor. Eu știu. Nu-l cred pe Rădulescu, șef de scară. Cine l-a votat? Eu nu. Eu nu am fost acolo când l-au votat. Așa că Rădulescu să mă lase în pace cu poveștile lui, că-i bine că avem un nou vecin, că e străin, că are bani, că va contribui generos. Generos. Așa a zis. Lasă că știu eu. Le-am zis eu când au bătut la ușă, le-am șoptit prin crăpătura ușii – că doar nu le deschid eu lor, să stea afară – le-am zis eu că o să o pățim cu el. După ce am aflat că s-a mutat noul vecin în apartamentul de vizavi, am coborât să mă uit la cutia poștală. I-am auzit pe Rădulescu și pe Dumitrache și cred că mai era și umflatul ăla de Marin. M-am întors în casă și am așteptat să plece. Când s-a făcut liniște, am coborât și m-am uitat pe cutie. Biletul era proaspăt lipit, scris cu literele strâmbe ale lui Rădulescu: MAX LI. Li? Cum Li? Un chinez? Japonez? Ce e? Le-am zis eu că nu e bine. Am urcat în casă și am închis ușa după mine, nu, nu doar am închis-o, ci am încuiat-o, am zăvorât-o, aș fi împins și pianul în fața ușii, dar de câteva săptămâni nu prea mai am forță să mă mișc prea mult. Nu l-am văzut până acum, dar uneori aud zgomote, ca și cum ar muta mobilele prin casă. Noul vecin… Știam eu că-i piază rea. Blestem, nu alta. O să vadă ei, Răduleștii, Dumitrachii și toți ceilalți. Le-am zis eu. Ei: nu, nu, că știu ei că are bani, că-i singur și n-are pe ce-i da, reparăm și noi acoperișul, punem termopane la scara blocului. Lasă că știu eu. De când a venit, acum vreo două zile – sau să fie trei, nu mai știu, nu contează – deci, de când a venit, stau în spatele ușii și privesc prin vizor. Îi văd ușa veche de lemn. N-a ieșit o dată din casă, doar ce-l mai aud pe acolo, mutând mobile, zvârcolindu-se ca un melc ce e. În noaptea în care a venit – că a venit noaptea, târâtoarea – am știut că e el și știi cum mi-am dat seama? L-am auzit. Dormeam și un sunet ca un târșâit pe scări m-a trezit brusc, am așteptat ce am așteptat, privind așa, în gol, în beznă, ascultând și respirând încet, apoi, când am auzit ușa trântindu-se, am sărit din pat – de fapt nu am sărit, că ți-am zis că abia mă mai mișc – și m-am dus să mă uit pe vizor. Lumina era aprinsă pe scară și nu se vedea nicio mișcare, pe jos însă era o dâră groasă și strălucitoare, o urmă de mucus lipicios. M-au trecut fiorii și părul care nu-mi căzuse în ultimele săptămâni mi s-a zburlit pe mâini și așa m-a luat o scârbă, imaginându-mi molusca imensă târându-se pe scări și învârtindu-se în apartament. N-am închis un ochi toată noaptea. Ascultam în liniște, pe întuneric, mișcările din apartamentul până de curând gol și, de fiecare dată când mi-l imaginam dezbrăcat și lipicios, mergeam la baie și vomitam. Așa greață mi-a fost în prima noapte, încât mi-au apărut pete maronii pe tot corpul, nu așa, ca niște bube, ci, nu știu cum să îți explic, ar trebui să vezi cu ochii tăi, ca niște pete ușor umede. De la scârbă, îți spun eu, de la greața asta, scârba de noul vecin, molusca dracului. Cum s-a făcut lumină afară, m-am prezentat în fața ușii lui Rădulescu să-i spun cine este noul nostru vecin. A deschis ușa, a făcut ochii mari ca un idiot, apoi a închis-o la loc. Ce-i cu tine, nea Mitică? m-a întrebat din spatele ușii. Ce să fie, am zis, am venit să-ți zic cine e noul nostru vecin. El a întrebat apoi: Nu, nu, ce e cu tine de arăți așa? Arătam rău, e drept, și i-am spus că n-am dormit toată noaptea, că mă trec căldurile și că de-aia transpir așa mult, că nu mai pot cu vecinul ăsta de alături, că din cauza lui mi-au ieșit bubele astea, că o să mă duc la un doctor să-mi dea o alifie, ceva, dar întâi să scoată molusca de pe scară, ca să pot dormi. Rădulescu n-a mai zis nimic, yala a făcut clic și apoi s-a făcut liniște. Am așteptat, dar Rădulescu, nenorocitul, n-a mai zis nimic, așa că am plecat și am revenit în spatele ușii mele, de unde urmăresc ușa de pe partea cealaltă a holului, poate o ieși să-l văd. Nu știu câte ceasuri au trecut, am acoperit geamurile cu ziare, că mă deranja lumina, și așa stau de ore întregi, așteptând, transpirând, așteptând.

***

Apoi:

M-am trezit cu o sete cumplită. Am adormit în picioare, sprijinit de ușă. Buzele uscate, pielea ca șmirghelul. M-am dus în baie, mi-a luat ceva timp, aveam mușchii amorțiți, mă durea capul, îmi pipăiam drumul prin casă, prin beznă. Am intrat în baie și-am dat drumul la duș și la robinetul de la chiuvetă. Apă fierbinte. La fel și în bucătărie și în baia mică. La scurt timp după, am văzut aburii ieșind din băi și din bucătărie, umflându-se în hol, am văzut și bidonul cu apă de lângă pat și am băut. Mi-era mult mai bine. M-am întors la ușă și am continuat să mă uit prin vizor în speranța că Max Li, noul nostru vecin, se va arăta la față, va coborî în parcare și, târându-și corpul greoi de melc dezgustător, le va demonstra tuturor că am dreptate. Cum să n-am dreptate? Știam eu. Știam chiar de dinainte de a se muta. Le-am zis tuturor jos, în ședința pe scară, că nu-mi sună bine, că nu trebuie să-i permită să se mute, dar ce să mă asculte ei… Așa le trebuie. Lasă, nea Mitică, ziceau, că tu te-ai opune oricui. I-am dat dracului și-am plecat. Mă dureau toate, nu aveam nici timp, nici chef de prostiile lor. Și acum, iată, l-au lăsat în blocul nostru, pe scara noastră, în viețile noastre, în viața mea. Așa că aștept, aștept ca și până acum să-l văd, să-l privesc în ochi. Stau în picioare lângă ușă, chiar dacă mă dor toate, chiar dacă petele s-au înmulțit și s-au mărit și chiar dacă transpirația asta lipicioasă mi-a lipit hainele de corp. Sunt foarte obosit.

***

Și, în final:

Acum e bine. Acum e foarte bine. Nu știu cât am stat în starea de somnolență, poate toată noaptea, poate nu. Nu mai știu nici când m-am dezbrăcat de haine, le văd pe jos, aruncate grămadă. Tot în picioare am dormit, mereu la datorie. M-am uitat pe vizor și nu era nimeni. Parcă țineam minte scurte momente de luciditate în care mă trezeam și priveam pe vizor, dar rareori se întâmpla ceva. La un moment dat, am văzut-o pe Maricica, femeia de serviciu, curățând etajul. Rădulescu s-a strecurat pe la spatele ei și a prins-o de sâni. Ea s-a ferit, dar îi plăcea. Boul de Rădulescu, crede că lumea nu știe. Dar, în rest, nu multe s-au întâmplat. Ușa lui Max a rămas închisă tot timpul. În somn îl mai auzeam mișcându-se prin apartament, mutând din nou mobile, de parcă trupul său balonat nu avea loc în toată camera. Mă simțeam mai bine, nu mă mai dureau mușchii atât de tare, era bine, întuneric și umed, însă obosisem să tot aștept lângă ușă, așa că am decis să mă duc eu la el, dacă el nu avea de gând să iasă. Știam că e tot acolo, că nu se strecurase afară din casă cât timp am dormit, îl simțeam după miros, era tot mai puternic, și, de fiecare dată când se foia prin casă, îi simțeam mișcarea prin podele, prin pereți. Am reușit să împing lanțul afară din șină și m-am lăsat cu tot corpul pe clanță. Tot alunecam, așa că am încercat de mai multe ori, iar, în final, am reușit. Am deschis ușa și m-am lungit pe burtă. M-am târât până pe partea cealaltă a holului, alunecam bine, îi gustam mucusul de pe jos, și, când am ajuns în fața ușii, mi-am ridicat jumătate din trup și m-am lăsat pe clanță. Spre bucuria mea ușa nu era încuiată și-am reușit să o împing de perete din prima încercare. Am înaintat prin aburii din hol și am intrat în sufragerie. Mobilele erau toate adunate în mijlocul încăperii, aruncate unele peste celelalte. Am ocolit grămada și am găsit intrarea în acel iglu din lemn jilav. Și acolo era el, Max Li, așa cum am bănuit: gras, alunecos, moale. Atârna de un fir gros de mucus. M-am apropiat de el și atunci m-a simțit, s-a întors către mine și m-a primit lângă el. M-am lipit de el, am urcat și ne-am încolăcit. Ne-am atins cu coarnele, era rece, îmi plăcea. Max, Max, am gândit, am știut eu cine ești. Știam că înțelege ce gândesc, că mă pipăia cu coarnele și zâmbea. Ne-am încolăcit și mai tare unul în jurul celuilalt, într-o încleștare apăsată. Atunci i-am simțit penisul imens și am înțeles. Mi-am scos și eu penisul și ne-am unit membrele. Max, Max, am gândit, am știu eu cine ești. N-au vrut să mă creadă. Când am terminat, am simțit că ne-am blocat și, fără să mai stăm pe gânduri, am început să ne roadem reciproc membrele până le-am retezat și ne-am eliberat. Am căzut apoi amândoi și am zăcut în castelul de mobile, în liniște, pipăindu-ne cu coarnele. Apoi cred că am adormit. Când m-am trezit, era tot lângă mine, nu plecase.

***

Și acum?

Acum e bine, e foarte bine. I-aș zice, dar o știe, mă pipăie cu coarnele și știu că înțelege când îmi spun în gând, zâmbind satisfăcut: cred că te iubesc, Max, cred că te iubesc.

error: Content is protected !!