Negru ca o șoaptă fără rost

I.

From: ioana.dor@yahoo.com

To: mihaela_daniela_radu@yahoo.com

Subject: ai cobit

știai tu ce știai!

bună, dragă! înainte să te întreb ce mai faci (adică dacă s-a potolit andrei haha și dacă ai terminat cu bine sesiunea), îți spun că ceva s-a schimbat. în bine! am recitit ultimul meu mail și doamne ce penibilă eram. era după valentines day și no, înțelegi tu, eram cam nervoasă, prea mult roz și roșu și inimioare și eu singură cu o găleată de înghețată. da, s-a schimbat ceva și e foarte bine 😀 îl cheamă dragoș și s-a mutat și el de curând aici. e super ciudat cum ne-am întâlnit, dar îmi place faza, e ca într-un film 😀 deci eu tocmai venisem de la muncă (în următorul mail își scriu și cum merge cu expoziția, șefa a zis că, pentru primul meu proiect, mă descurc foarte bine și că voi fi „un foarte bun manager cultural”, eh, mă dau și eu bine pe lângă ea haha), deci eu tocmai venisem de la muncă, eram cu sacoșele în brațe și încerc eu să deschid ușa cu cheia și-mi cad toate pe acolo. și din spate aud o voce, că cică dacă mă poate ajuta etc. era tipul ăsta și se apleacă să mă ajute să strâng. era superdrăguț, este încă haha, și no, doar știi cum e când nu ai prieten de ceva vreme, m-a luat cu tremurici pe acolo pe scară. în fine, foarte fain tipu, înalt, brunet, ochi albaștri, un zâmbet mortal. hai că nu mai zic că îți fac în ciudă haha. am intrat în vorbă și am ieșit apoi la un suc (:D) și mi-a zis că e de curând în valea cetății, că e pictor și sculptor (!) și că își caută o locuință. apartamentul de vizavi e gol, de aia venise, să se uite la el. stă la hotel acum.

ne-am mai văzut după vreo 3 zile și a rămas să ne mai vedem. sincer, miha, numa la el m-am gândit zilele alea și și acum sunt numa fiori. ai zis tu bine… și în plus nu mai trebuie să fiu tot timpul singură. eu zic că e fain. nu le-am zis alor mei încă.

a doua oară am fost la un restaurant și apoi la un bar în centru. nu s-a întâmplat nimic, asta ca să nu întrebi degeaba haha.

dar îți spun mai multe data viitoare. tre să plec acum, mai am de lucru la centru. să nu-i ies șefei din grații 😀

te pup!

***

Luminile reclamelor de peste drum aruncau culori fosforescente pe peretele camerei. Bărbatul stătea în picioare în mijlocul încăperii, gol, transpirat, și privea conturul alunecos al femeii de sub cearșaful subțire cu care își acoperise șoldurile. Luminile cădeau pe spatele ei catifelat, scurgându-se pe sub colțul omoplatului stâng, de-a lungul șirei spinării, în cele două mici adâncituri de deasupra feselor. Femeia respira lent scutită de vise. Bărbatul încă mai simțea palmele ei pe fesele sale, unghiile brăzdând blând spatele, căldura pulpelor, fierbințeala șoldurilor. Își vărsase sămânța în ea, parcă simțea mirosul acela de apă stătută, se revărsase cu totul în ea, ca și cum interiorul său se fluidizase asemenea unei avalanșe de pământ. Era obosit, dar totuși stătea în picioare. Privirea scormonea prin ea, prin țesuturile ei violete, calde, umede.

Din stradă se auzi o mașină. Se apropie, apoi se îndepărtă. Liniște.

Bărbatul se aplecă și se ghemui la capul patului. Își apropie nasul de tălpile femeii.

Inhală.

Ochii închiși. Urcă pe călcâiul lui Ahile, pe gambe, pe genunchi. Se opri la marginea cearșafului.

Exală.

Deschise ochii și privi peste șoldul ei, către geam, prin el, printre cele două blocuri de peste drum – stelele, mii, zeci de mii de stele. Și între ele întunericul, vidul, moartea.

Se ridică. Pielea i se făcuse de găină, dar doar pentru o clipă. Ocoli capul patului și se așeză lângă femeie. Ea îi simți mișcarea în somn, gemu și se întoarse spre el. Își aruncă inconștient brațul drept peste umărul lui și plescăi o singură dată. Bărbatul se uită la ea pentru câteva minute, la chipul ei ca de copil, cu buzele țuguiate sub greutatea somnului, la firul de păr neascultător căzut peste frunte, singur pe un petec de piele, izolat, și închise ochii. Adormi.

***

Auziseră amândoi de lacul de la marginea Văii Cetății, văzuseră vederile la chioșcurile de ziare – lebede cu aripi deschise abia atingând apa în zbor, cupluri plimbându-se pe marginea lacului, bărci cu pedale –, ascultaseră pe câte unii sau alții istorisind romanțele nocturne ale locului, dar încă nu fuseseră niciodată acolo, așa că, de parcă și-ar fi citit unul altuia gândurile, au propus amândoi într-un glas să cineze pe malul lacului de la marginea micului oraș. Apoi izbucniră în râs.

Ajunseseră târziu – ea se lungise în fața oglinzii, în timp ce el fluiera nerăbdător în bucătăria ei. Ospătarul îi anunță că își pierduseră rezervarea cu treizeci de minute în urmă și Ioana îi făcu semn lui Dragoș să nu se enerveze și ieșiră să se plimbe în jurul lacului.

Acolo, printre copaci, era parcă și mai întuneric și abia își mai vedeau finele trăsături ale chipurilor, dar nu conta, se țineau de mână și asta era de ajuns. Ba se mai prindeau de după șolduri, ba de după gât, alte cupluri treceau identic pe lângă ei, se măsurau invidios, gândindu-se la intimitățile celorlalți, care nu aveau voie să fie mai zguduitoare decât ale lor, adăugând în gând (în joacă, dar într-o joacă serioasă) câteva zile în plus relației, doar-doar s-o apropia mai mult de una serioasă, „de durată”.

Când întunericul se desfășură de tot în jurul lor și lumea dispăru, Dragoș o opri pe Ioana și se uită la ea. Luna se oglindea în ochii lui, mică, asemenea unui diamant în două dopuri cu apă. Era cel mai chipeș bărbat pe care îl întâlnise Ioana vreodată și totul – chiar totul – era parcă prea frumos să fie adevărat: făcuse liceul la București, nu oriunde, ci la unul dintre cele mai importante, facultatea la Marseille (arte plastice), master la Oslo, atelier trei ani în Helsinki (cu vedere la marea înghețată), doi la București, apoi s-a mutat în Valea Cetății ca să o ia de la capăt (ce capăt? ce s-a terminat? – dar astea erau întrebări pentru altă dată). Acum era cu cel mai frumos, da, chiar cel mai frumos bărbat pe care îl ținuse vreodată de mână, pe care îl sărutase și cu care se culcase vreodată – dar despre prima lor noapte de amor, consumată cu mai puțin de douăzeci și patru de ore înainte, încă nu discutaseră. Dar ce era de discutat? Era timp destul pentru asta, aveau să mai urmeze și alte nopți.

Dragoș se aplecă și o sărută lung. Ioana simți că plutește, exact ca în romanele acelea stupide, chick-lit-uri roz, dar chiar așa era: de parcă nu mai avea picioare, ori trunchi, ori – ce mai! – corp, de parcă era eter, un firicel de fum ieșind și intrând, ieșind și intrând printre buzele lui.

Se lăsară pe iarbă și se sărutară până când o pasăre imensă pluti zgomotos peste lac. Ea deschise ochii și privi pe lângă Dragoș la stelele ce mușcau din cer ca pojarul.

— Nici nu mi-am dat seama că e așa târziu, zise Ioana.

Dragoș se întoarse și el pe spate. Cerul era suspect de limpede. Dar aici, în iarba de lângă lacul de la marginea Văii Cetății, se simțeau ca la marginea lumii, de parcă, dacă s-ar mai fi rostogolit câțiva metri mai încolo, cuprinși de patima sărutului, s-ar fi prăvălit amândoi îmbrățișați în hăul universului, rostogolindu-se lin de pe buza lumii.

Au stat mult timp tăcuți, scufundați în gândurile lor, până când Ioana rupse tăcerea:

— La ce te gândești?

— Hm?

— La ce te gândești?

— La tabloul la care lucrez.

— Lucrezi la un tablou? Unde? La motel?

— Ah, nu, de fapt nu lucrez-lucrez la el, ci schițez. Deocamdată fac schițe, că nu am atelier.

— Păi de aia ziceam, da. Și despre ce e vorba?

Dragoș râse.

— Despre ce e vorba? Vrei să-ți povestesc un tablou?

Ioana se rușină.

— Nu, zise ea, adică așa, cum arată, înțeleg și eu că doar am studiat că nu…

— Știu, știu, te necăjeam. Dar oricum nu îmi place să vorbesc despre picturile sau sculpturile mele. Cel puțin nu până sunt gata. Superstiții.

Ioana râse, dar se simți oarecum jignită. Cum nu poate să îi spună ei? Dar cu cine se culcase el cu o seară în urmă?

— De fapt mă gândeam că e absolut necesar să vând unul sau două tablouri. Am un prieten la o galerie, a zis că se ocupă el, dar încă nu a reușit să vândă nimic.

Ea ezită, apoi întrebă:

— Scuze că te întreb, dar cum… Nu e scump la motel?

— Nu mă supăr. De ce să mă supăr? Păi chiar așa e, că nu îmi permit, nu e ca și cum am salariu. Sunt artist. Am venit eu cu ceva bani din București, dar se cam duc. E mai mult de o lună de când stau la motel și, dacă nu vând repede ceva, nu prea mai am bani pentru încă o săptămână. Nu e foarte scump, că stau cu încă trei în cameră. Dar se adună, știi.

— Și ce faci atunci?

— Nu știu. Cer de acasă, poate.

— Frate-tău?

— Da.

Căzură la loc în tăcere. Nu se mai auzeau decât glasurile îndepărtate ale celor care luau cina pe terasa de lângă lac, lumânări punctând bezna, palpând, pahare ciocnindu-se, muzică în surdină, pian.

L-a luat de mână în negrul ierbii și i-a șoptit:

— Hai la mine.

— Din nou? a întrebat Dragoș și au început să râdă amintindu-și ceva ce uitaseră doar aparent – așternuturile frământate cu o seară înainte.

Au prins ultimul tramvai înainte de cel de noapte și au intrat în apartamentul ei, descălțându-se și aruncându-și gecile încă înainte de a închide ușa de la intrare. Dragoș opri scurt ușa și arătă spre apartamentul de vizavi.

— Cum ar fi fost dacă aș fi pus mâna pe el? Amândoi aici. Toată ziua. Tu la mine, eu la tine.

Ioana nu zise nimic, închise ușa și îl trase în dormitor. Își amintiră scârțâitul muribund al patului și se întinseră pe covor. Zgâria, dar nu mai conta.

Ioana își aminti că, înainte să adoarmă, îl auzi pe Dragoș spunând:

— Nu mi-l permit. Nu ți-am mai zis, dar, în ziua în care ne-am cunoscut, după ce am văzut apartamentul, mi l-am dorit atât de mult, încât am revenit pe seară, dar proprietarul nu era aici, așa că l-am sunat și am fost acasă la el, unde stă acum, să-l rog să mai scadă din chirie. Dar n-a vrut. I-am spus chiar că-i dau niște tablouri, că-i fac o serie de portrete de familie, dar nu… Nu am cum, Ioana.

Și Ioana își mai aminti că îi răspunsese, dar, dacă într-adevăr o făcuse, sau doar a vrut să o facă, asta nu mai știa.

După câteva minute Dragoș auzi respirația Ioanei relaxându-se ca un baraj prăbușit, somnul revărsându-se pe marginile patului în întunericul camerei.

***

— După ce ai făcut fițe la ness-ul meu de ieri, am fost și ți-am luat cafea.

Ioana ținea borcanul cu cafea în mâna stângă și arăta cu dreapta spre el ca într-o reclamă costisitoare. Senzuală, un tricou lung cobora până aproape de genunchi, sfârcurile abia i se ghiceau prin material, dar ce mai avea pe dedesubt, numai ea și Dumnezeu știau. Dragoș zâmbi și zise:

— Ce să-ți fac, dragă? Sunt viciat.

Și-au băut cafeaua pe balcon, lichidul negru (al lui) și cel maro (al ei) răcindu-se repede în căni în briza dimineții. Ea mânca biscuiți, el se uita la oamenii de jos din stradă.

— Dragoș, cum de ai acceptat să te faci pictor?

— Cum adică?

— Adică, știi tu, mulți au pasiuni, talente, dar nu iau calea artistică, sau nu știu ce.

— Eh, nu-s așa mulți.

— Dar sunt.

— Sunt.

— Cum de ai avut atât de mult curaj?

— Nu prea știu să fac altceva.

— Și nu ți-a fost niciodată frică?

— În lumea mea nu prea e loc de frică.

Ea se uită mirată.

— Dacă m-aș teme, continuă Dragoș, aș mai putea picta? Uneori mă tem pentru ziua de mâine, dar evit să mă gândesc la viitorul îndepărtat. Am învățat să pun supraviețuirea mai presus decât luxul. Nu mă interesează.

— Dar ai vrea și tu familie sau… Nu ca și cum aș…

Ioana se înroși.

— Am familie, zise Dragoș scurt și intră în casă.

Ioana se îngrijoră că făcuse o gafă – nu era prima și, cu siguranță, nu ar fi fost nici ultima. Dar era prea curând pentru a da cu bâta-n baltă, și-și mușcă buzele, încleștând pumnii ca și cum și-ar fi dorit, cu mare bucurie, să-și înfigă doi pumni în burtă de ciudă. Se temea că îl va găsi gata îmbrăcat, jignit, pregătit de plecare, și se gândi să se ducă după el. Dar, când să se ridice, Dragoș se întoarse și Ioana observă că își umpluse cana cu cafea.

— Stai liniștită, zise el, nu mă deranjează deloc genul acesta de discuții. Sunt obișnuit cu ele.

— Te rog să…

— Am spus că nu e nimic, zise și se uită la ea cu o expresie pe care Ioana nu o mai văzuse, ceva asemănător cu undele pe care le face un animal nevăzut pe fundul unei găleți cu apă.

Ioana nu mai reuși să spună decât un „da” șoptit.

— Nu prea mă interesează persoana mea, Ioana. Eu sunt cu totul în tablourile mele. Exist sporadic, din când în când, iau viață din jur și o bag în lucrările mele, în viața mea, apoi dispar pentru a apărea din nou când lumea mea e înfometată de viață.

Ioana îl privi tăcută și simți furnicăturile urcându-i din tălpi în vârfurile urechilor. Ea, Ioana, premianta clasei în liceu, cea care nu mersese la chefuri până în primul an de facultate, virgină până la același chef, care nu avusese mai mult de trei bărbați în cei 29 de ani, cea care își spunea gentil rugăciunile seară de seară și care avea grijă să nu-i cadă firimituri pe jos în timpul mesei, ea, Ioana, înțelese brusc că, dacă totul este dat cu un scop, așa cum credea cu tărie, atunci acest bărbat din fața ei, cel mai frumos, mai altruist și mai bizar bărbat, avea nevoie de ființa ei și doar de acest unic, copleșitor sentiment de forță fu nevoie ca Ioana Dorian, șefă de promoție, manager cultural, fata lui tata, să se îndrăgostească de Dragoș.

— Dragoș?

— Da, zise el, ridicând privirea din stradă.

— Nu vrei să stai la mine? Adică nu de tot, nu… doar până găsești ceva mai ieftin. Adică să nu înțelegi că nu aș vrea să stai de tot, doar că… zic…

— Ioana, o opri Dragoș cu zâmbetul pe buze.

Ioana se înroșise toată și simți cum se înfierbântă. Lansă un zâmbet tâmp, încurcat, spre Dragoș și rosti un simplu:

— Hm?

— Ești sigură?

— Da, răspunse ea și chiar simțea asta. Foarte sigură. Și te ajut să-ți găsești ceva. Poate dăm chiar de un job, ceva.

— Mulțumesc, zise simplu Dragoș și sorbi din cafea. Să știi că apreciez. Nu va dura mult.

— Stai liniștit. Cât va fi nevoie.

Și Ioana răsuflă împăcată că scăpase așa ușor. Dragoș se întoarse spre ea și, apropiindu-se, șopti:

— Îmi aduc lucrurile în seara asta.

Apoi o sărută lung pe buze și vârful limbii îi gâdilă fugar interiorul buzei de sus. Din stradă, Ioana auzea mașini, voci, muzică, câte și mai câte, auzea de toate, dar nu toate contau, doar unele, dar nu știa care, nu era timp de gândit, sărutul se înfiripa, lua foc pe buze, ardea ca o pădure, era bine, toropeală, bine, bine de tot.

***

From: ioana.dor@yahoo.com

To: mihaela_daniela_radu@yahoo.com

Subject: Re: Re: ai cobit

da, da, știu ce o să zici, îți scriu numai când am ceva să-ți spun. scuze! chiar am fost prinsă cu multe pe aici, în plus chiar nu o să-ți vină să crezi, lucrurile cu dragoș au avansat destul de mult. acum stă la mine. să nu-i spui lui soră-mea că asta îi zice lui maică-mea și face scandal. te rog mult, mult de tot să nu-i zici. îți spun ție pentru că ești cea mai bună prietenă a mea și pentru că trebuie să povestesc cuiva! aaaaa!

deci e de săptămâna trecută la mine, i-am propus să stea până își găsește ceva mai ieftin pe undeva și până face rost de un job. el speră să vândă niște tablouri, dar eu îl cam bat la cap să își caute un job, măcar pentru un timp, până se pune pe picioare. oricum, cred că se poate zice că oficial suntem împreună 😀 știu, totul se petrece repede, dar am un feeling bun, nu știu ce să zic, îmi place mult, e băiat fain, cam tăcut uneori, dar mai bine așa decât un player, nu? acum mă refer la andrei, bine i-ai făcut! stăm foarte mult de vorbă noaptea, că e mai activ noaptea, iar ziua e mai tăcut, mai retras. parcă e lipsit de puteri, dar cred că e pentru că așa s-a obișnuit, să lucreze noaptea și să doarmă ziua până mai târziu. nu mă deranjează, că sunt la muncă. dar uneori nu fac față noaptea. știu cum sună asta haha!

ieri m-a întrebat decă am beci, că vrea să-și facă atelier acolo. de aseară s-a instalat, dar încă nu am coborât să văd, zice că nu e gata. fain! i-am văzut însă picturile, dar sunt cam freaky haha nu prea le înțeleg. dar nu contează, e tip fain, am cu cine îmi petrece vremea 🙂

tre să ies. felicitări lui frate-tău, știam eu că e băiat dăjtept :D!

te pup!

ps: să nu scoți o vorbă, că vin și îți ascund pantofii :D!

***

La vreo două săptămâni de la mutarea lui Dragoș, în apartamentul de vizavi fu mișcare. Ioana auzise zgomot pe scări și se uită pe vizor: trei bărbați, îmbrăcați în negru, chei, cărau cutii și plase, lăsându-le în hol și coborând după altele. O trecură fiorii când îi văzu: era o anume eleganță în modul în care se îmbrăcau, se țineau drepți și aveau mișcările bine alese. Doar că erau… – Ioana căută cuvântul – bizari, da, ăsta era cuvântul, își spunea în timp ce-i urmărea prin vizor.

Unul dintre ei, înalt și slab, cu ochii adânciți în orbite ca lipiți de ceafă, se întoarse brusc către ușa ei și privi spre vizor, ca și cum ar fi bănuit prezența ei în spatele ușii, urmărindu-i cu o cană de cacao în mâna stângă și cu un exemplar bătătorit din „157 de trepte spre iad” în cea dreaptă.

Telefonul sună și Ioana tresări – câțiva stropi de cacao căzură pe covorul de lângă ușă. Fugi la telefon și răspunse:

— Alo.

Liniște.

— Alo!

Apoi tonul. Ioana păstră receptorul pentru încă câteva secunde în mână, sorbi din cacao și se încruntă. Ridică apoi umerii și puse receptorul la loc. Când se întoarse la ușă, întâi călcând pe vârfuri, apoi, cu cât se apropia mai tare, tot mai încet, bărbații nu mai erau pe coridor și ușa apartamentului de vizavi era închisă. Înainte să plece, observă o mișcare vagă, o umbră trecând prin dreptul vizorului ușii vecine, atât de fugară, de palidă, încât se întrebă dacă i se păruse. Apoi se întoarse în bucătărie și puse cana în cuptorul cu microunde.

***

Ioana se trezi, dar nu dintr-un vis, ci dintr-un abis negru, sec. Somnul ei nu mai era vizitat de vise de câteva săptămâni, poate chiar de când se mutase, nu mai știa, cu toate că, dacă ar fi stat să se gândească, și-ar fi amintit de un vis în care făcea cumpărături goală în piață, sau de visul acela tâmpit în care tatăl ei devenise un pudel, dar nu încerca să gândească nimic în acea noapte, la ora 02:41, când se trezi dintr-un întuneric al ființei și intră într-unul al camerei. Se întoarse către Dragoș pentru a-și trece brațul pe sub al lui și să-și urce piciorul drept peste ale sale, dar nu găsi lângă ea decât o pernă de îmbrățișat. Îl văzu pe Dragoș stând în picioare în dreptul geamului, tăcut, cu spatele la ea, uitându-se prin fereastra închisă spre ceva dincolo de ea.

Întâi nu spuse nimic. Așteptă. Ascultă. Se îngrijoră când văzu că secundele trec și Dragoș tot nu se mișca, nici nu vorbea.

— Dragoș? întrebă dintre perne.

Dar Dragoș nu se întorcea, stătea lipit de perdea privind prin geam.

— Dragoș, ești bine?

Ioana se ridică într-un cot, îngrijorată, forțându-și o șuviță după ureche. Inima îi bătea cu putere și simți fiori reci de teamă dând târcoale patului. Era singură în casă cu un bărbat pe care, trebuia să recunoască, nu-l cunoștea prea bine, cu care se înțelegea foarte bine, da, dar care stătea acum pe întuneric, nemișcat și tăcut, uitându-se absent pe geam în mijlocul nopții.

Apoi se gândi că e o prostie. Dragoș nu era periculos, nu i-ar fi făcut niciodată rău. Începu să creadă că îi era rău, că pățise ceva, așa că se ridică din pat și se duse lângă el. Îi puse mâna pe umărul stâng și-l învârti spre ea.

Dragoș o privi blând, aproape absent și clipi o dată.

— Ești bine? întrebă Ioana, încercând să nu se dea de gol, să nu arate groaza ce-o cuprinse.

— Da, răspunse Dragoș și o sărută pe frunte.

O ocoli și se așeză pe pat. Ioana îl urmări și se lupta să înțeleagă. Îi ascultă respirația largă și groasă ca pasul de vânător, devenind mai scurtă și săltăreață ca cel de căprioară – Dragoș se vâna pe sine către stufărișul somnului. Se așeză lângă el, îl sărută pe ceafă și încercă să adoarmă.

Nu reuși imediat, dar cât timp îi trebui să adoarmă nu mai știa. Știa doar că bezna veni cândva, pe când nu se aștepta și, fără vis, rămase cu ea până când alarma ceasului a sunat și Ioana a simțit mirosul puternic de cafea din bucătărie.

Dragoș ținea o cană cu ambele mâini în dreptul pieptului.

— ‘Neața, zise Ioana și se așeză lângă el.

— ‘Neața. Cum ai dormit?

— Bine, răspunse Ioana râzând, până când m-am trezit că stăteai ca fantoma în mijlocul camerei.

Dragoș se încruntă.

— Nu-mi spune că nu știi.

Dragoș ridică o sprânceană, pe cea stângă.

— Fugi, mă, de-aci! Nu-mi spune că ești somnambul!

— Nu, din câte știu. Dar și dacă aș fi, nu aș ști de unul singur, nu? Sunt?

Dragoș părea sincer îngrijorat. Lăsă cana jos și-și așeză palmele pe fața de masă.

— Ești? întrebă și Ioana.

— Păi, asta te întreb pe tine. Ce făceam?

— Nimic. Adică stăteai în mijlocul camerei și te uitai pe geam.

— Atât?

— Da.

— Deci nu eram agitat sau violent?

— Nu, deloc.

— Bine. Atunci nu e grav. Cred…

— Nu.

— Bine, zise și continuă să soarbă din cafea.

Ioana vedea însă că ceva nu e în ordine. Ceva în privirea lăptoasă, în cearcănele de sub ochi, pungi gri, ca pictate pe față, ceva în degetele moi încolăcind cana, ceva în capul aplecat, gâtul împins în față, umerii lăsați. Părea foarte obosit, sleit de puteri, absent, letargic.

Ioana nu-și trădă îngrijorarea, în schimb scoase mâncarea din frigider, mai multă decât de obicei, sperând să-l hrănească, să-l întremeze, să-i alunge ceața de pe chip.

— Circulă gripa, zise Ioana aparent dezinteresată, parcă rostind un gând ce nu-i aparținea, dar doar parcă.

— Hm, făcu Dragoș și sorbi.

— Să iei un Paracetamol, găsești în baie.

— N-am nimic.

— Știu, nu, nu, zic, doar pentru… adică să nu ne ia pe nepregătite.

— Hm.

Ioana se așeză din nou și își făcu un senviș. Văzând că Dragoș nu mănâncă, îl întrebă:

— Nu ți-e foame?

— Nu prea.

— Ce vrei să faci azi?

— Lucrez.

— Pictezi ceva?

— Da.

— Îmi arăți și mie?

— Încă nu. Când e gata.

— Bine, domnule artist, zise Ioana și se strâmbă amuzată, dar Dragoș nu-i răspunse la alint, ci se ridică și-și mai turnă o ceașcă de cafea.

Ioana se ridică și ea, chiar când Dragoș se întorcea cu ibricul și se loviră unul de celălalt. Dragoș o prinse de braț cu mâna stângă și cu dreapta lăsă ibricul pe masă fără să-și urmărească mișcările cu privirea. Ochii îi erau ambigui, ca și cum o peliculă de lapte îndoit cu apă i-ar fi plutit prin iris, și pumnul strâns cu putere în jurul antebrațului Ioanei îi ghida trupul spre masă. Ioana simți marginea acesteia presându-i fesele și se urcă pe masă, crăcănându-și picioarele. Dragoș se strecură între ele și Ioana îi simți bărbăția între pulpele ei, erecția lui – mai mare decât o cunoscuse Ioana în cele două nopți și mai impresionantă decât oricare alta din viața ei sexuală nici foarte lungă, dar nici foarte scurtă – frecându-se de chiloții ei. Ioana închise ochii și simți degetele lui pipăindu-și calea în jos, unde era fierbinte și gâdila dulceag, dând materialul la o parte, trăgând de ceva, împingând altceva. La început o duru, nu îndrăznea să privească în jos, să caute, să înțeleagă cum era posibil, ce permisese o asemenea schimbare, o asemenea dilatare, creștere, rupere, carne împingându-și limitele, marginile, cu vene cu tot, cu sânge cu tot, spre limita palpabilului și apoi, dintr-o dată, nu a mai durut, ochii s-au ridicat spre cer, ascunzându-și lumina în spatele pleoapelor, sus, în cap, undeva, nu mai conta unde, și simți barajul întâi fisurându-se, apoi explodând, apa împingând totul în cale, împingând, împingând.

Se trezi în pat, goală, transpirația formând mici lacuri la baza gâtului, în buric, între sâni. Se uită la ceas: 11:16. Dragoș stătea în mijlocul camerei, gol, cu părul desfăcut, zulufi atârnându-i, gâdilând umerii, cu țigara în mână și arătând trei degete de la o mână.

— Trei, spuse.

— Hm?

— Trei, repetă Dragoș.

— Ce trei? întrebă Ioana, dar apoi înțelese și se înroși.

I se părea o cifră uriașă pentru ceva ce nu mai simțise niciodată, nici măcar o singură dată, darămite de două ori, sau de trei ori, și chicoti în perne, rușinată și înfierbântată, în timp ce Dragoș își plimba goliciunea perfect cioplită în sus și-n jos, apoi în jos și-n sus, și Ioana închise ochii împăcată și ațipi.

***

From: ioana.dor@yahoo.com

To: mihaela_daniela_radu@yahoo.com

Subject: Re: Re: Re: Re: ai cobit

eu iți recomand să mergi. e numai jumătate de an și india nu are cum să fie atât de groaznică precum spui. adică sunt sigură ca poți găsi și tot ce zici tu, dar pe alea le găsești și în ro. depinde unde te uiți și pe unde mergi. eu spun să te gândești bine la ofertă, nu vine des așa ceva.

eu sunt bine. facem la muncă un spectacol de teatru – trei reprezentații într-o lună, una a trecut, dar a ieșit aiurea. spectacolul a ieșit superfain, dar mi-a fost greu să lucrez cu artiștii în backstage, la pregătiri, administrative dinastea. ai zice că-s civilizați, artiști, oameni de teatru, dar când te sună proprietarul hotelului unde i-ai cazat să-ți povestească ce-au făcut acolo… în fine, dă-i dracu, trec și peste asta. cu șefa mă am tot mai bine. de aia tac și înghit. cu dragoș e totul bine. mă îngrijorează uneori că e foarte slăbit, dar alteori e foarte, foarte… în puteri haha (blushing), nu prea înțeleg, dar nici nu are grijă de el, bea cafea toata ziua, abia mănâncă, e mai mereu în beci, lucrând la tablouri. apropo mi-a pictat ceva supermișto, nu e el cel mai romantic, dar măcar mi-a pictat ceva, haha, a zis că dacă nu aș avea grijă de el, ar muri repede, haha, cam așa și e!

fază ciudată: vizavi, unde era apartamentul ăla gol, în care voia să se mute dragoș, s-au mutat niște ciudați. arată ca niște naziști, dar parcă sunt prea finuți, nu știu cum să iți explic, așa prețioși, eleganți cumva, și scumpi la vedere, nu prea ies din casă. poate sunt gay, haha. oricum, trei bărbați într-un apartament? chei? e strange! no, nu-i nicio chestie, dar sunt cam ciudați și mi-am dat seama că evită să-i vadă cineva, că ies ori foarte devreme, ori foarte târziu. așa i-am prins eu, că am și eu un program de toată minunea…

vecina de deasupra m-a oprit într-o zi să mă întrebe dacă sunt prieteni cu mine, am râs, dar m-au și trecut fiorii. cum puii mei să fie ăia prietenii mei?

hai te pup, iți scriu să iți spun cum am supraviețuit cu teatrul și cu actorii lui pește.

xxx

***

Când s-a întors de la serviciu, l-a găsit tolănit în pat, plapuma căzută pe covor, dormind adânc la nouă seara. Încercă să facă cât mai mult zgomot inocent prin casă, se gândi la crizele sale de astenie, de lehamite, se întrebă dacă nu l-or fi ajuns din urmă, dacă era bolnav, dacă era nevoie de tratament, de salvare, mintea ei lucra de zor în gol. Nu se descălță (pentru orice eventualitate). Nu-și agăță haina în cuier, ci o lăsă pe spătarul unui scaun din bucătărie (tot pentru orice eventualitate). Dar, când vru să meargă să-l trezească, îl găsi în hol, zâmbitor, pășind ștrengărește. O sărută pe buze apăsat.

— Băi, frumosule din pădurea adormită!

Dragoș râse și trecu pe lângă ea. Intră în bucătărie și zise:

— Ce vrei, tu? Somnul de frumusețe. Acum ai venit?

— Da.

— Ce avem de mâncare?

— Păi, ce știi că avem, ce ți-am lăsat în frigider.

Ioana îl auzi deschizând frigiderul (un sunet de mirare împăcată, flămândă), apoi ușa închizându-se.

— Măi, tu n-ai mâncat nimic?

Se descălță și veni în bucătărie, unde îl găsi cu oala în mână, zâmbind larg, forțat, dezvelindu-și dantura ușor îngălbenită.

— Ai dormit toată ziua? întrebă Ioana.

În loc să răspundă, Dragoș își arătă din nou dantura.

— Nu ești zdravăn la cap! Ești o pu-toa-re! îl dojeni blând, apoi se aplecă să ridice coșul de gunoi de sub chiuvetă.

— Că de dus gunoiul…

Din nou dantura rânjită.

— Da, da, da! făcu Ioana și ieși cu coșul pe ușa bucătăriei, se încălță și ieși din apartament.

Acea zonă dintre blocuri, în care se găsea boxa containerelor, îi părea Ioanei nemțească și nu prea, un paradox al locului, solidă, din fier și lemn, bine zăvorită pentru a ține la distanță om și animal, accesibilă doar cu o cheie specială, dar complet întunecată, lăsată pradă beznei de sub un stâlp cu becul de mult ars. Își pipăi drumul până la yală, căută cheia și o potrivi cu greu înăuntru. Deschise ușa și miji ochii, încercând să-și focalizeze privirea pe cele două containere mari din mijlocul boxei. Nu făcu mai mult de doi pași înăuntru. Când era singură, nu îndrăznea să meargă până lângă container, să ridice capacul, și să arunce punga de gunoi înăuntru, ci, în speranța că acel capac era ridicat, arunca sacul din ușa boxei, sperând să nu nimească pe lângă container. Și, dacă totuși sacul cădea pe lângă, atunci la dracu’ cu totul! Să facă bine să schimbe becul, ea nu avea de gând să intre până acolo pe întuneric, nu, nu. Să facă bine să pună becul pe stâlp, își spunea, și, aplecându-se ușor, aruncă sacul cu gunoi. Ascultă: nimeri containerul.

Yes!

Ieși și încercă să încuie ușa. Împinse, dar nu se închidea de tot. Se lăsă cu umărul în ușă, dar nu reuși să o apropie atât de mult, încât să poată învârti cheia în yală. Deschise ușa și își scoase telefonul din buzunar. Apăsă pe taste pentru a face lumină, dar ecranul ilumina slab, așa că se aplecă să vadă ce blochează ușa și găsi un ban, ba nu, un medalion. Încercă să-l ridice, dar descoperi că era prins cu o sfoară roșie ce se agățase în colțul pragului. Mica bucățică de fier bloca ușa. Nu înțelegea cum e posibil și urmări firul roșu scurt (îi părea o sfoară dezlânată, de care se trăsese până se lungise), iar când văzu gâtul câinelui, întors, contorsionat, animalul frânt de la mijloc, chircit în stânga ușii, îl recunoscu: era Hansi, labradorul vecinei de la doi.

Ioana tremura și abia mai putea ține telefonul în mână. Încercă să-și controleze respirația și îndreptă ecranul telefonului către zgardă, iar în mijlocul banului auriu stătea scris cu litere de tipar HANSI. Pe dos era adresa.

Poziția câinelui o îngrozi: împins în perete, strâmb, cu gâtul frânt, capul atingându-i șira spinării și – se uită mai atent, nu îi venea să creadă – patru urme rotunde ca incizii perfecte la baza gâtului. O cuprinse frica și vru să fugă, când un gând o scutură și o scârbi cumplit: înțelese brusc, doar uitându-se la bietul animal, că nu era nici urmă de sânge, nici pe câine, nici pe jos, nici în jurul rănilor, nici pe bot. Se ridică și, fără să mai încuie ușa boxei, o luă la fugă spre casă.

Dragoș deschise ușa mai repede decât ea. O auzise luptându-se cu cheile, căzându-i din mână, ridicându-le, încercând să le învârtă în broască, o dată, de două ori. O găsi palidă în fața ușii, tremurând transpirată.

— Ce-i?

— Vai! Vai! Nici nu… uuu, scoase un sunet dezgustat și se scutură de fiori scârboși ca sute de păianjeni pe piele. La container e câinele lui asta de sus, Hansi, labradorul ăla…

— Așa, și?

— Uuu, făcea Ioana dând din mâini dezgustată.

— A vrut să te muște? Te-a mușcat?

— Nu…

— Dar ce-i, Ioana? Te-a speriat?

— Nu. E… mort.

— Mort.

— Da.

— Cum? Unde?

— Lângă gunoaie.

— Afară din boxă sau înăuntru?

— Înăuntru.

— Crezi că l-a aruncat baba? Îți trebuie cheie ca să intri acolo. O fi murit de moarte bună și…

— Nu, nu.

Și Ioana îi povesti de gâtul frânt, de capul întors nefiresc pe spate și de cele patru găuri, iar Dragoș asculta cu o mână în dreptul gurii, cu ochii mari și fruntea brăzdată de griji, sau de dezgust, tranșee incerte, cu cealaltă mână sprijinind frigiderul.

Apoi:

Ioana urcând la doamna Klein, bătrâna deschizând ușa cu ochii plânși, Ioana povestindu-i, bătrâna agățându-se de ea.

Apoi:

Ioana așezând mâncarea la loc în frigider, stomacul ei prea firav pentru mâncare, imaginea câinelui strâmb încă vie.

Apoi:

Ioana așezându-se în pat, temându-se să adoarmă de frica unui vis, unui coșmar în care câini strâmbi, fără sânge, găuriți, dădeau târcoale blocului din Pitești în care locuia ea cu sora ei mai mică, soră pe care n-a avut-o niciodată. Dar niciun vis nu-i tulbură somnul, nici bun, nici rău, și-și aminti a doua zi, târziu, spre seară, că se trezise brusc în mijlocul nopții și îi zise lui Dragoș că îi bănuiește pe noii vecini.

Dar Dragoș nu era lângă ea.

***

From: ioana.dor@yahoo.com

To: mihaela_daniela_radu@yahoo.com

Subject: Re: Re: Re: Re: Re: Re: ai cobit

nu pot scrie mult și nici nu am chef. scuze. sper să mă înțelegi. uneori cred că sunt prea bună cu cei din jur și toți mă iau drept fraieră. în fine. beau niște vin și sunt cam low.

xxx

II.

De câteva ori Ioana încercă să-și amintească când și cum a început totul, și de fiecare dată îi veni în minte seara în care s-au certat prima dată. Începuse să se fărâmițeze pe la margini, întâi bucăți mici, firimituri, apoi tot mai mult, bucăți tot mai mari, fisuri și fracturi în ghipsul ce părea să-i țină legați atât de bine, atât de strâns și drept.

Întâi l-a întrebat dacă și-a găsit ceva de lucru (știa răspunsul, dar preferă să înceapă cu semnul întrebării, nu cu cel al exclamării), dar Dragoș era obosit. Era dimineață, ea se pregătea să plece la serviciu, el tocmai urcase din beci și voia să doarmă.

Apoi i-a reproșat că-și pierde nopțile în atelierul din beci. Trecuseră patru luni de când Dragoș se mutase la ea, dar nu reușise să-și găsească un loc de muncă, fie el și part time (Dar nici nu ai căutat, nu? îi reproșa Ioana), și nici nu izbutise să vândă vreun tablou (Ai încercat? Ai încercat măcar? striga Ioana).

Dragoș se ridicase o singură dată din pat de când Ioana începuse cearta și ea se temea că va încerca să o lovească, dar el se opri lângă pat și o privi înțepător cu ochii înroșiți și plini de ură, cu pumnii încordați și, după câteva clipe, se așeză din nou pe marginea patului.

Ioana prinse curaj și, continuând să se îmbrace pentru serviciu, îi spuse, în sfârșit, tot ce avea pe suflet: că nu-i convine că doarme toată ziua, că nu e normal să nu lucreze, că și banii ei sunt limitați, că – și asta era important – banii ei sunt lucrați, că e mai mereu obosit când ea e odihnită și invers, că nu vorbește cu familia lui niciodată, că nu ies în oraș, că sexul a devenit prea repede și prea curând mecanic, că… Și aici se opri pentru că plânsul o sufoca, ieși din casă și nu se mai întoarse decât seara, când îl găsi acasă, spre mirarea ei, în fața aragazului, gătind și privind-o cu un zâmbet palid.

Însă ceva se frânse atunci și, de fiecare dată când se trezea lângă el, gândul îi fugea la acea dimineață și la pojghița de gheață pe care o suflase peste inima ei și care încă nu se topise. Apoi – femeie fiind – încercă să scuture intuiția că ceva, undeva, nu e bine și-și spuse că – femeie fiind – trebuie să lupte pentru iubire. Nu?

Dar, după câteva săptămâni și, spre bucuria ei, un tablou vândut pe o sumă bună, Dragoș reîncepu să coboare noaptea în beci și să lucreze până dimineața. Ioana se gândi chiar să noteze în calendar fluxul și refluxul lui Dragoș, zilele în care era apatic și distant și cele în care era vesel și iubitor, dar nu descoperi nicio noimă, nicio logică, niciun tipic, și renunță.

Ioana coborî de câteva ori în beci, în drum spre serviciu sau înapoi, în timp ce Dragoș dormea sau își vizita amicul încredințat cu vânzarea tablourilor sale. Găsi doar cutii de vopsele, pungi de nailon acoperind pereții și mereu aceleași, veșnice, picturi la care lucra, revenind la ele, pictând aceeași imagine, aceeași temă, la nesfârșit, dar Ioanei îi era greu să înțeleagă ceva din petele de culoare închisă încolăcindu-se aparent haotic pe suprafața pânzei, îmbrâncindu-se, acoperindu-se, amestecându-se.

***

Dar liniștea-i mereu doar aparentă. Într-o zi, Ioana găsi din nou un animal mort. Stătea pe geam și privirea îi căzu pe tufișurile de sub geamul vecinilor, chiar în dreptul beciului în care Dragoș își picta lucrările. Văzu blana gri de pisică. Așteptă să o vadă mișcându-se, amintirea câinelui contorsionat revenindu-i, zdruncinând-o grețos. Așteptă, dar pisica nu se mișcă, așa că, împinsă de o curiozitate nefirească, coborî. Labele îi erau legate cu sfoară, ochii lăptoși și – iar inima începu să-i bată puternic, dureros, ca un pumn de cuie sub coaste – patru găuri în piept. Nici urmă de sânge.

Îl trezi pe Dragoș, plângând, strigând că e un coșmar, că vecinii sunt sataniști, naziști, că trebuie alertată poliția. Dragoș o privi somnoros și-și făcu o cafea. O asculta, Ioana nu putea nega asta, dar citea în ochii lui un dezinteres cumplit, de neînțeles pentru ea. Nu conta că e bărbat, e mai puternic, are stomacul mai rezistent, nu despre asta era vorba. Cum de nu putea înțelege că era o situație serioasă, că era periculos, că vecinii lor sunt niște lunatici? Striga toate astea în timp ce Dragoș ungea unt pe o felie de pâine prăjită. Plângea și Dragoș sorbea din cafea. Părea atât de obosit, atât de frânt de somn. Ioana se opri, simți că nu mai avea niciun rost, că nu reușea să mai ajungă la el, să-i spargă cochilia și să-l scoată în lume, că era cazul să recunoască în sfârșit că, la aproape șase luni de când se cunoscuseră, flacăra pâlpâia muribundă. Și Ioanei îi plăcea să creadă că era vina lui.

Se hotârî să plece, să se plimbe. Nu-i mai spuse nimic, nu avea rost. Se va gândi, își spuse, și va lua o decizie. Dar nu acum. Nu încă.

Se plimbă îndeajuns, încât gândurile să i se limpezească și să-și amintească că nu trebuie să dispere, se avea pe sine, era puternică și, în ciuda tuturor greutăților și nepotrivirilor din jurul ei, era un om bun și, de ce nu?, o femeie atrăgătoare. Gândea toate acestea printre copaci, pe malul lacului mic de lângă complexul cu blocuri pe care măcăia bleg o rață. Se întoarse spre casă.

Aproape de scara blocului se opri – cei trei bărbați, vecinii, mai cenușii decât de obicei, mai cocoșați și mai maligni, o priveau din spatele geamurilor apartamentului în care locuiau tăcuți și ascunși. Apoi dispărură pe după perdele.

***

Nopțile Ioanei deveniseră tot mai negre, mai reci în patul gol, perna lui Dragoș neîndoită de ceafa sa, rătăcind în somnul fără vis, trezindu-se apoi lângă un bărbat tot mai slab, tot mai palid. Când reușeau să vorbească, discuțiile lor erau secate de conținut, un ridicol ping-pong de expresii și aprecieri, contre lipsite de vlagă și certuri de fațadă. Asta pentru că nu schimbau nimic. Trecuse mai bine de jumătate de an și Dragoș parazita nestânjenit, dar parcă tot mai sfârșit, în casa ei, pe portofelul ei. Se apropia ziua Ioanei și era convinsă că Dragoș nu-și va aminti. La cadou nici nu se gândea.

Se hotărâse să se despartă de el, toată povestea o obosea teribil, lipsa comunicării, bănuielile și fricile ei față de vecini, gânduri tratate de Dragoș cu o expresie a feței ce trăda nu doar neîncrederea, ci și mila. Uneori, când îl trezea după-masă, povestindu-i că i-a văzut din nou pe vecini uitându-se după ea de pe geam când ducea gunoiul, că se temea să mai intre în boxa containerului, că se săturase să stea cu lanțul pus la ușă, o privea cu dezgust. Dar Ioana nu-l putea arunca în stradă ca pe un boschetar, spera să-și găsească un loc de muncă înainte să-i spună. Așa aveau să mai treacă zile, săptămâni, într-o râncedă apatie, până într-o zi când Ioana, amestecând într-o oală cu ciorbă, zise:

— Dragoș, nu cred că mai merge.

— Ce să meargă?

Ioana oftă – și-ar fi dorit să fie totul altfel, cu totul altfel – și continuă:

— Cu noi… Nu cred că mai merge. Ceva s-a rupt și nu… nu mai pot. Te rog să…

— Și mă arunci în stradă așa, pur și simplu?

— Nu, ripostă Ioana, nu o lua așa. E nedrept ce faci, ce naiba. Stai de șapte luni la mine, te-am rugat să-ți găsești ceva de…

— Crezi că e ușor să mă angajez? Eu nu am studiile tale de mare doamnă plimbată pe la universități pe banii părinților.

A durut-o. Mereu o durea asta.

— Dragoș, dar noi nici nu mai vorbim și, când o facem, discuțiile noastre arată toate așa, ca asta. Am și eu limitele mele. Da, te iubesc… te-am…

— Hai, termină! strigă Dragoș. Lasă vrăjeala. Te-am rugat să ai răbdare cu mine, să ai încredere…

— Și n-am avut? N-am avut destulă răbdare, Dragoș? Dar până când? În afară de două tablouri, nu ai vândut nimic, nu aduci niciun ban în casă, nu e normal, e… e… Mi-aș fi dorit să ne iasă, să știi, dar…

Ioana începu să plângă și-și acoperi fața cu palmele. Dragoș nu se ridică de la masă, nu veni lângă ea, nu o îmbrățișă. Printre sughițuri, Ioana încerca să-și ducă ideea până la capăt:

— Ce vreau să spun… e că… nu trebuie să… adică vreau să rămânem în contact, dar trebuie să te pui pe picioare, mi-aș dori… atât de mult… să te pui pe picioare… să fii din nou acela pe care l-am cunoscut… să…

Dar plânsul i se încolăci în jurul gâtului și niciun sunet nu-i mai părăsi buzele. Se lăsă în jos, alunecând pe marginea mobilei de bucătărie, și rămase pe gresie, cu capul în palme, plângând, cu spatele rece, fără un cuvânt din partea lui Dragoș, care se uita încruntat la farfuria goală.

Când își dădu palmele la o parte și lumina îi invadă ochii, observă că Dragoș se ridicase de la masă și plecase din bucătărie.

Apoi auzi strigătul.

Un țipăt urcând prin podea, umplând bucătăria cu zgomotul sfâșietor al materialului și al imaterialului rupându-se de-a lungul cusăturii. Ioana se opri din plâns. Lacrimile ei îi părură dintr-o dată prea mici, prea uscate, prea ridicole, față de chinul ascuns în acel unic, dar aproape animalic, urlet și Ioana înțelese brusc că acel strigăt nu era doar al unei femei în durere, ci era țipătul unei mame în suferință. Și începu să tremure.

Ieși pe geam și văzu un bărbat îmbrăcat în costum, prea gros pentru acea după-amiază de iulie, cu o țigară între buze și cu un chibrit stins între degete. Ieșise din scară și întoarse capul spre geamul de la parter, din spatele căruia se auzise strigătul de femeie, urletul de mamă.

Bărbatul ridică apoi privirea și o văzu pe Ioana, care nu avusese timp să-și șteargă lacrimile de pe obraz și să-și aranjeze machiajul. Ioana dădu din cap și bărbatul îi întoarse salutul. După doar două fumuri, bărbatul stinse țigara de gard și băgă restul înapoi în pachet. Intră în scară și, după câteva secunde, Ioana auzi soneria. Se șterse repede, își aranjă hainele și deschise ușa. Bărbatul, un tip solid, pe la patruzeci de ani, blond, îi întinse mâna. Se prezentă: Petrescu, Daniel, de la poliția din Valea Cetății.

Ioana începu să tremure cum fac toți oamenii nevinovați în fața legii și ordinii, departe de calmul morbid al criminalilor în serie în dialog cu procurori prin camere în care, pe sub podele, zac bulucite zeci de cadavre pe jumătate devorate.

— Locuiți aici?

— Da.

— Cum vă numiți?

— Ioana Dorian.

— De când locuiți aici, domnișoară Dorian?

— De aproape un an.

— Și înainte unde ați locuit?

— În Pitești.

— Aha. Cu ce vă ocupați?

— Sunt asistent al managerului la un centru cultural din centru.

— Locuiți singură?

Ioana ezită, apoi întrebă:

— Dar nu vreți să intrați?

— Nu, e în ordine. O cunoașteți pe doamna Filipescu?

— Doamna de jos, da.

— Știți că are… ăă, are un copil în vârstă de opt ani, nu?

Ioana simți ace înghețate plutindu-i prin vene.

— A fost găsit mort câteva străzi mai încolo.

Petrescu așteptă. O zisese cu ușurința unui detectiv cu trecere printre draci, un detectiv care a văzut mai multe scene îngrozitoare decât ar fi putut sugera o minte de om, dar care, iată, supraviețuise acestora. Întrebă:

— Ați observat ceva neobișnuit în ultima vreme? Poate în bloc? Pe stradă?

Și atunci chiar a cuprins-o panica. S-a dat într-o parte și s-a uitat spre ușa vecinilor. Petrescu s-a întors, urmărindu-i privirea. Prin spatele vizorului trecu o umbră.

— Poftiți înăuntru, vă rog, zise Ioana și îi făcu loc detectivului.

***

În bucătărie, Ioana și Petrescu erau de ceva vreme adânciți în conversație, când Dragoș ieși din sufragerie cu o doză de bere în mână. Nu salută.

— Vezi că tre să iau ceva din atelier, zise și ieși din casă.

Petrescu notă ceva într-un carnet și întrebă:

— Cine este domnul?

— Dragoș. Dragoș Negru.

— Locuiește cu dumneavoastră?

— Da. Deocamdată…

Privirea lui Petrescu fu o invitație și Ioana îi povesti totul despre Dragoș, tot ce știa, adică tot ce era de știut de la început. Înainte să plece, Petrescu scoase o carte de vizită din buzunar și o așeză pe masă.

— Vă rog să mă iertați că vă întreb… Vă bate?

— Nu! sări Ioana. Nu, de ce… ? Ah, pentru că am plâns, nu?

Petrescu dădu din cap că da și Ioana îi spuse că se certaseră, dar nu îi zise și de ce.

— Înțeleg. Vă las acum.

Petrescu umpluse patru pagini din carnețelul său. Își notase totul: data la care se mutaseră vecinii, înfățișarea lor, întâmplarea cu câinele (aici adăugase o paranteză: de ce nu a anunțat poliția?), povestea cu pisica din tufiș (aici: idem.), numele lui Dragoș, ocupația ei, a lui, despre atelierul din beci (notă: ordin de percheziție) etc. Din ușă făcu gestul unui receptor dus în dreptul urechii.

— Nu ezitați.

Pe scară trecu pe lângă Dragoș. Își schimbară câteva priviri, schițară un salut. După ce intră în casă, Dragoș se duse direct în bucătărie:

— Care e faza?

— Filipescu, femeia de jos… i-au găsit copilul mort.

— I-auzi! Detalii?

— Hai, nu fi morbid! E îngrozitor. Și nu, nu mi-a dat detalii.

Dragoș se apropie de ea și scoase de sub tricou o cutie cu bomboane de ciocolată. Ioana se încruntă, apoi zâmbi și simți cum i se încălzesc picioarele.

— Te rog să mă ierți, Ioana. Nu am vrut să fiu un nesimțit.

— Nu, e… e ok, Dragoș.

Îl sărută, dar nu prea lung. Ciocolata e bună, dar știa că nici măcar un camion întreg de ciocolată nu îi mai putea schimba părerea. Răul fusese făcut, cumva, cândva, și nespusul fusese spus, de cineva, undeva, și, dacă stătea să se gândească mai bine la asta, nu se simțea prea rău. Poate se rușina, dar doar pentru că nu era distrusă de ceea ce tocmai realizase. Ciocolata era numai una dintre metodele lui de a-i prelungi bunătatea, de a-și întârzia plecarea. Cândva va trebui să înceteze, gândi Ioana.

— Mă ierți? întrebă Dragoș.

— Da, minți Ioana, dar doar pentru că era obosită, prea ostenită pentru a continua discuția. O dăduse peste cap toată cearta. Acum și povestea cu copilul doamnei Filipescu. Prea mult pentru un metru șaizeci și patru și patruzeci și opt de kilograme.

— Sigur? insistă Dragoș.

— Sigur. Hai să nu mai… Gata pe azi.

— Bine, zise Dragoș și se așeză la masă.

— Ai chef să ieșim la un film? întrebă el.

— Hm, nu. Azi nu.

— Mâine?

Clar, gândi Ioana, așa cum mă așteptam, nici nu știe că e ziua mea mâine.

— Nu, nu prea am chef de filme. Oricum azi tre să ies.

— Unde?

— Mă văd cu o colegă de la muncă.

Mințea. Voia doar vreo două, trei ore de liniște, singură, ea cu gândurile sale, cu o cafea, un ceai, un biscuite, ceva, orice, doar să-i liniștească golul și să-și pregătească discursul. Mâine, de ziua mea, se gândi, îi voi spune să plece. Dar chiar și așa, formulându-și în gând aceste vorbe, mușchii gâtului se încordară ca un pumn înghițit și blocat în miezul îmbucăturii, un pumn cu unghii netăiate. Încercând să-și ascundă tulburarea, zise:

— Da, Teo mi-a zis că e singură acasă, prietenul plecat, să ne vedem la o cafea ca fetele, așa.

Reuși chiar să zâmbească. Ioana era uneori, își spunea, mai puternică decât credea.

— Bine, zise Dragoș. Să te simți bine!

— Mă duc să mă schimb.

— Mă săruți? întrebă Dragoș.

— Te sărut, răspunse Ioana și se aplecă să-l sărute.

Buzele erau reci, foarte reci, dar nici nu mai știa dacă ale lui sau ale ei.

***

Chelnerița ridică ceașca cu cafea rece, lăsând farfurioara pe masă. Ioana observă că abia se atinsese de cafea, poate două guri, poate trei.

— Vă mai aduc ceva? întrebă femeia și Ioana măzgăli ceva în aer.

— Nota?

— Da, zise Ioana, vă rog.

Plăti și ieși în stradă. Își încheiase discuția (monologul) cu Dragoș și, spre surprinderea ei, în istoria ei imaginată, nu existau nici lacrimi, nici palme, nici farfurii sparte. Până la urmă, se gândea, cât de bine îl știa pe bărbatul cu care împărțea patul? Nu prea bine, fu nevoită să recunoască. Nu-i văzuse familia niciodată, cu toate că vorbea destul de des despre ea, mai ales despre frații lui, nu avea Facebook, nu văzuse fotografii cu el din copilărie, nu știa de ce avea acele lungi perioade de lehamite, nu-i cunoștea prietenii (dacă avea), nici planurile de viață (din nou: dacă avea). Știa doar palpabilul imediat: atingerea lui rece în diminețile când o trezea și făceau dragoste – ea adormită și moale, el treaz și tare –, lungile nopți de discuții (mereu pe teme profunde, filozofice, nimic tangibil; o fugă de concret) prin primele săptămâni, certurile din ultimele, oboseala din priviri și strălucirea din ochi, uneori în același timp, alteori cu zile întregi între ele, munca în atelier, sporadicele încercări de a vinde tablouri, ca simple fabricații – exista și această variantă, gândea Ioana – pentru a o ține aproape pentru încă o zi, încă o noapte. De ce nu? Își datora acest gând. Ioana avea aproape treizeci de ani și trebuia, la naiba!, trebuia să scape de povara naivității și să înceapă să ceară mai mult decât oferea. Merita. Dar, când înverșunarea începu să-i smulgă primele lacrimi, când pumnii se încleștară dureros în buzunar, în timp ce se pregătea să intre în scara blocului, auzi o voce:

— Domnișoară!

Ioana se întoarse și-l găsi pe Petrescu stând drept, cu mâinile în buzunarele paltonului, sprijinindu-se de o mașină neagră fără însemnele poliției.

— Domnule Petrescu.

— Bună seara! Sper că nu v-am speriat.

— Nu, nu… nicidecum. Eram îngândurată, atât. Cu ce vă pot ajuta?

— Aș avea nevoie de ajutorul dumneavoastră.

— De al meu? Dar…

Ioana se uită în jur, în sus, apoi șopti:

— Este vorba despre vecini?

— Nu.

— Nu? întrebă mirată, dar și dezamăgită.

— Nu. Să nu credeți că informațiile dumneavoastră nu au fost apreciate. Sunt. Ca să vă spun adevărul, am delegat doi colegi să verifice. Acum am însă nevoie de altfel de informații.

— Sigur. Spuneți.

— De unde veniți?

— M-am plimbat. De fapt, am fost la o cafenea.

— Singură?

— Da.

— Aha.

— Știu, sună ciudat, dar aveam nevoie de un timp pentru mine.

— Cine este acasă?

— Dragoș.

— Sunteți sigură?

— Nu, dar ar trebui să fie. Dacă nu, este în beci… adică în atelier.

— Aveți cum să verificați?

— Dar… despre ce e vorba? S-a întâmplat ceva?

— Aveți telefon fix?

— Da. De ce?

Petrescu scoase telefonul mobil și întrebă:

— Îmi puteți dicta numărul, vă rog?

— Sigur, răspunse Ioana. Da. Dar…

Îi dictă numărul și Petrescu sună. De la capătul celălalt al firului, Ioana auzi în liniștea serii vocea lui Dragoș. Petrescu închise și, gesticulând cu telefonul spre subsol, zise:

— Am nevoie să văd beciul.

Ioana se încruntă, dar răspunse aproape instantaneu:

— Sigur.

Începu din nou să tremure. Teama îi dădea târcoale ca o boală.

— Am un permis de percheziție.

— Vai! Da, sigur, îndată.

— Doriți să-l vedeți?

— Nu, nu.

— Foarte bine, pentru că nu-l am.

— Poftim? întrebă Ioana oprindu-se pe scările beciului.

— Speram să fiți de partea mea, spuse Petrescu râzând.

Ioana înțelegea tot mai mult că ceva, ceva ce nu-i aparținea, ceva ce nu putea controla, și simțea că în curând va afla. Nu știa dacă voia sau nu să afle. Simțea că i se face rău.

— Sunt, zise speriată și scoase cheia de la beci.

— Vă simțiți bine? întrebă Petrescu.

— Da… Ce sperați să găsiți?

— Eu sper să nu găsesc nimic, domnișoară.

Ioana descuie ușa beciului, aprinse lumina și merse direct către încăperea în care își avea Dragoș atelierul. Înainte să deschidă ușa, înghiți uscat, dureros, de parcă un ghem de sfoară se prinse între pereții esofagului.

— Domnișoară? Vă rog.

— Da, sigur, zise Ioana, deschizând ochii. Sigur.

Ușa se trânti de perete și privirea Ioanei căzu pe nailonul întins pe jos.

În jur erau doar pânze neterminate, cutii cu vopsele, pensule mici, mari, zeci, poate sute, folii imense de nailon întinse murdar pe pereți și pe podea.

Ioana răsuflă. Petrescu observă și o întrebă:

— Vă așteptați să găsim ceva?

— Nu, doar că… M-ați speriat și m-am gândit…

Încercă să râdă, dar nu izbuti. Doar o umbră letargică a unui chicotit amorf.

— E o prostie, râse Ioana.

Petrescu nu schiță niciun zâmbet. Cu mișcări calculate, ridică nailonul, mută cutii, se aplecă, se urcă pe un scaun, se uită în spatele ușii, dezlipi cartonul de pe geamul mic cu vedere spre grădină. După câteva minute, zise:

— În ordine. Ajunge. Vă mulțumesc, domnișoară.

— Cu plăcere.

În fața blocului, Petrescu mai spuse să nu-i zică nimic despre toate acestea lui Dragoș.

— Evident, zise Ioana.

— La revedere, domnișoară.

— La revedere, domnule Petrescu.

Avea să fie ultima dată când se vedeau.

***

Primul lucru pe care îl văzu fu buchetul. Trandafiri. Roșii. Grași, bogați. Inima îi sări o bătaie, apoi o luă la vale grăbită. Ioana intră în cameră și-l găsi pe Dragoș îmbrăcat frumos, curat, spălat, aranjat, pieptănat, parfumat, strălucitor, frumos ca în primele zile, ba nu, chiar mai frumos.

— Flori? întrebă Ioana zâmbind larg.

— O dată pe an e ziua ta, zise Dragoș ridicând din umeri. N-am ce-ți face.

— Mulțumesc, Dragoș! Ți-ai amintit.

— Cum să nu? Crezi că am uitat?

Sentimentele se încălecau în sufletul Ioanei ca sute de cai izbindu-se în beznă, călcându-se cu copite de fier înroșit, mușcând, nechezând. N-a uitat. Ceața cenușie de pe chipul lui Dragoș dispăruse. Îi părea luminos, sclipind pe alocuri în dansul lumânărilor înalte de pe masa pe care erau așezate mâncăruri ascunse în vase de iena, pe sub capace de sticlă.

— O să te las să crezi că te cred că ai gătit, zise Ioana.

— Hai, taci! Așează-te și hai să ne bucurăm de o masă pe care am gătit-o cu multă, multă iubire.

Părea alt om. Era ceva de cameleon pe sub pielea lui Dragoș, sub învelișul uman, ceva ce se schimba mereu, pe neașteptate și, pe cât de mult ura Ioana asta, pe atât de mult o atrăgea.

— E cum trebuie? întrebă Dragoș zâmbind.

— E cum trebuie.

Și, pentru câteva ore, cât au mâncat și au băut, au vorbit și s-au sărutat, au râs și-au plâns, au făcut dragoste și-au fumat în pat, pentru acele câteva ore, totul fu așa cum trebuia să fie.

***

From: ioana.dor@yahoo.com

To: mihaela_daniela_radu@yahoo.com

Subject: Re: Re: Re: Re: Re: Re: Re: ai cobit

știi ceva? e 1 noaptea și nu am avut răbdare să iți scriu mâine. o să mă urăști, dar am văzut azi ceva în el, ceva ce bănuiam că e acolo, și am decis să nu mă grăbesc, să îi mai dau o șansă.

sunt goală, transpirată și el vine imediat din bucătărie și nu vreau să mă prindă la calc.

îți scriu mâine!

e bine, miha! e foarte bine!

iți scriu mâine!

***

Era trecut de miezul nopții, poate cu o oră, poate cu două. Ioana alunecă încet în somn, când auzi vocea lui Dragoș:

— Ce i-ai zis detectivului?

— Hm?

— Ce i-ai zis detectivului? Ați vorbit despre crimă, nu?

— Da, i-am spus că am mari bănuieli, vecinii…

— Foarte bine.

— Acum mă crezi? întrebă Ioana cu glas adormit.

— Da, sigur că te cred.

Respirația Ioanei se desprinse și se lungi, se lăți și se înălță, se calmă și se disipă prin cameră. Adormi.

— Te cred, repetă Dragoș ceva mai târziu. Te cred.

***

Și, pentru prima dată în aproape șapte luni, Ioana avu un vis. Se făcea că era singură acasă și voia să-l caute pe Dragoș. Coborî în atelier. Când deschise ușa, primul lucru pe care îl văzu fu mormanul violet de măruntaie din mijlocul încăperii. Apoi pereții înroșiți, sângele gros scurgându-se lent pe nailon. Dragoș așezat la o masă, singura masă din atelier. Era elegant, îmbrăcat cu o cămașă galbenă pe care Ioana nu o mai văzuse niciodată, însă era complet mânjit cu sânge. Bărbia și buzele îi erau roșii de parcă își scufundase chipul în vopsea, părul îi era lipit de cap, pe alocuri stropi de sânge se scurgeau de pe firele lungi și negre, năclăite și ascuțite. Tăcea și ținea ambele palme pe masă. Ioana se uită la cadavrul tranșat, la bucățile împrăștiate pe masă: mâini mici, picioare mici, degete mici, cap mic, ochi mici – separați de cap. Ioana nu țipă. Se uită atent în ochii lui Dragoș, dar ochii îi erau morți și ei, nimic viu nu se ascundea în spatele lor. În acea clipă Ioana simți că ceva, altceva, nu cadavrul, nu sângele, nu un Dragoș cataleptic, era nefiresc, ciudat, altfel, și-l auzi pe Petrescu șoptind de undeva, din spatele unei perdele de nailon: e cum trebuie? Și ea răspunse: nu, nu e cum trebuie. Vedea conturul lui Petrescu în spatele nailonului. Nu se mișca. Apoi Ioana înțelese ce era nefiresc, altfel: mobila. În afară de masa la care era așezat Dragoș și pe care era băiatul tranșat, toate celelalte mobile – dulapul, scaunul, șevaletul cu tabloul – atârnau din tavan, întoarse cu capul în jos. Pe ele: cutii cu vopsele – niciun strop nu curgea din ele.

Se trezi și, fără să aprindă lumina, tremurând în întuneric, se gândi, se gândi bine și adânc, profund, chinuitor și își aminti ce i se păruse ciudat în beci, când coborâse cu Petrescu: dulapul era pe peretele opus. Când s-a mutat și a coborât pentru prima dată în beci, dulapul fusese pe peretele din stânga. Când a coborât cu Petrescu, era pe dreapta. Dragoș mutase dulapul.

***

Se ridică încet din pat. Dragoș sforăia lângă ea. Se îmbrăcă pe întuneric și ieși din apartament. Coborî scările și intră în beci. Aprinse repede toate luminile (nu reuși niciodată să se lepede de frica de întuneric și, la peste douăzeci de ani de atunci, își revedea mâna de fetiță, la șapte ani, aprinzând grăbită și înfricoșată lumina din hol, fugind tropăind din camera ei până în cea a părinților). Intră în atelierul improvizat și se uită la dulap. Într-adevăr, fusese mutat. Dragoș mutase dulapul de pe peretele din stânga pe cel din dreapta, dar… de ce? Ioana se apropie și se uită în spatele dulapului: niște role de nailon. Atât. Făcu câțiva pași în spate și se uită la dulap. De ce oare? De ce?… Apoi simți furnicăturile și frica strecurându-se prin vene, bântuind. Dacă… Dar nu… Oare? În răcoarea beciului câțiva stropi de sudoare se adunaseră pe tâmplele Ioanei. Unul se scurse, ceilalți rămăseseră pe loc, ca înghețați. Se apropie de dulap și, inhalând zgomotos, trase de mânerele ușilor. Dulapul se mișcă, dar ușile rămăseseră închise. Mai încercă, dar în zadar: dulapul era încuiat. Ioana mai observă însă ceva: dulapul stătea pe o placă de lemn, ceva ce nu fusese în beci înainte ca el să îl transforme în atelier. Ioana împinse dulapul și văzu că placa se mișcă sub el. Începu să împingă dulapul într-o parte, sprijinindu-se cu umărul de el, săltând dulapul de pe un colț pe altul, până când reuși să-l mute cu totul de pe placa de lemn. Abia atunci realiză că transpirase mult, cămașa de noapte îi era udă pe sub geacă și picioarele goale în papucii de casă îi erau reci. Se aplecă și ridică placa. Simți sângele lovindu-se violent de pereții craniului ca un tsunami organic. Ameți când se ridică și se sprijini cu o mână de dulap. Deschise ochii și văzu gaura din podea. Gaura de sub placă. Placa de sub dulap. Dulapul mutat. Mutat ca să acopere gaura. Ioana se lăsă în genuchi și se aplecă în gaură. Plămânii îi se goliseră brusc de aer, când văzu ce era în gaură: un spațiu săpat sub beci, în care erau patru obiecte mari, sferice, unul lângă altul, ca patru coconi ca din pânză de paianjen cu bale, strălucind în lustrul lor scârbos, iluminat de fâșii de lumină ce coborau prin gaură, fiecare cu câte o deschizătură mare în mijloc, asemenea unei intrări, destul de încăpătoare pentru un animal sau… poate un om. Ioana simți duhoarea și-și trase repede capul din groapă.

Doamne…

Îi veni să vomite și-și strânse palmele în jurul gurii.

Doamne! se gândi. Doamne! Doamne! Doamne!

Deschise ochii și văzu umbra unei mișcări în ceața lacrimilor. Clipi o dată, de două ori, și privirea i se limpezi. Îl văzu pe Dragoș stând în ușa beciului.

Pentru un moment se făcu liniște – cea mai adâncă liniște pe care o simțise Ioana vreodată, adâncă precum răcoarea peșterilor, dar apoi Dragoș veni spre ea și o lovi cu piciorul în frunte. Ioana căzu pe spate în groapă.

***

Se trezi în patul ei. Capul pulsa durere, ochii o înțepau. Privi în jur: lângă pat era o masă plină cu recipiente de sticlă și tuburi de cauciuc încolăcite. Ascultă: din bucătărie se auzeau voci, dar nu le putea desluși. Recunștea vocea lui Dragoș, dar nu înțelegea ce zicea și îi păru chiar că vorbește pe altă limbă. Vedea umbre pe peretele holului și auzea vocile vorbind calm, aproape cântat. Știa că nu era timp de pierdut, trebuia să iasă din casă cât mai repede. Dar pentru asta trebuia să treacă prin dreptul ușii bucătăriei și nu putea risca asta.

Se ridică și se apropie cu pași grei de ușă. Își simțea capul umflat și o greață îi apăsa stomacul. Încercă să asculte – bărbații tăceau. Apoi auzi pași, tresări și încercă să se ascundă în spatele perdelelor. Auzi ușa de la intrare și, în același timp, Dragoș intră în cameră. Se opri. Ioana se opri și ea. Se priviră pentru o clipă, apoi Dragoș sări spre ea. Reuși să-l zgârie pe față, dar Dragoș o trânti pe podea și încercă să o imobilizeze. Ioana îl lovi în burtă și Dragoș se arcui, dându-i drumul pentru un moment. Ioana încercă să fugă din cameră, dar Dragoș o prinse de picior și Ioana căzu pe gresia din hol. Auzi nasul spărgându-se și, ridicându-se în coate, văzu pata de sânge de pe gresie. Simți pumnul lui Dragoș înfingându-i-se în spate. Durerea o electrocută și se arcui. Dragoș o trase de păr și o aduse înapoi în cameră. O lovi cu pumnul în față. Degetele se înroșeau. Încercă să o ridice pe pat, dar Ioana găsi puterea de a se agăța de veioza de pe noptieră și de a o smulge din perete. Îl lovi în cap și Dragoș se prăbuși peste ea.

Auzi ușa de la intrare și din nou vocile bărbaților. Îl împinse pe Dragoș de pe ea și se târî până la geam. Îl deschise și se uită în jos: era o cădere de câțiva metri, iar sub geam tufișurile bogate. Aceleași tufișuri în care găsise pisica moartă. Bărbații se apropiau de cameră, așa că Ioana își făcu o cruce și sări. Mai simți doar crengile subțiri perforându-i pielea spatelui – apoi leșină.

***

Simți o smucitură și deschise un ochi. Celălalt îi era acoperit cu sânge. Văzu doi dintre vecinii de vizavi.

— Vă rog… vă rog… aju…

— Șșșt, gata, gata, zise unul dintre ei și Ioana îl auzi ca prin somn.

Bărbatul o trase din tufiș și celălalt scoase un telefon mobil.

— Sună… poliție… te rog… Petrescu…, șopti Ioana.

— Asta face, zise bărbatul. Gata, liniștește-te acum. Nu te mișca.

— Sună… salvare…

— Da, gata. Șșșt.

— Petrescu…

— Șșșt.

— Petre…

— Șșșt.

— Pe.. Pe…

— Șșșt.

— …

— Șșșt.

— Șșșt. Șșșt. Șșșt.

***

Înainte de a închide ochii pentru totdeauna, Ioana avea să-i mai deschidă de trei ori.

Prima oară:

Bărbații o purtau pe brațe. Urcau scările. Nu se auzeau sirenele. O ușă se deschise. Prea multă lumină. Apoi se închise în urma ei.

A două oară:

Atârna agățată de un cârlig deasupra cadei. Din ușa băii o priveau cei trei bărbați și Dragoș, tuns chel. Bărbații îi făcură loc și Dragoș se apropie de Ioana cu un cuțit de bucătărie imens. O prinse de glezna unui picior și înfipse cuțitul adânc în talpă, secționând-o de la călcâi la degete. La fel și la celălalt picior.

A treia oară:

Cei patru bărbați, goi, unul peste celălalt în cada cu sânge, dormind împăcați în somnul Ioanei, un somn negru, negru ca o șoaptă fără rost.

error: Content is protected !!