Omul cu chip de cal

Ilie Iliescu așteptase să-și audă soția stingând veioza în dormitor înainte să scoată pumnul încleștat din buzunarul sacoului și să așeze conținutul acestuia pe masa din bucătărie. Biletul mototolit arăta ca o muscă albă lângă ceașca de cafea. Îl desfăcu și citi:

…rului 13

Era aproape unu noaptea. Încă mai simțea în nări mirosul puternic de tutun din mașina lui Daniel Petrescu, vechi prieten, cel mai bun, și coleg la aceeași secție. Petrescu fusese cel care vorbise primul cu el când Iliescu păși pentru prima dată în secția de poliție, Petrescu, atât de demn, atât de sigur pe el și, în același timp, atât de cald și primitor în acea secție rece și aglomerată. Și acum era același Petrescu, dar mai bătrân și mai speriat, același care îl sunase cu câteva ceasuri în urmă:

— Ilie, vin la tine. Să cobori.

Până să întrebe ce, de ce și cum și… Petrescu închise, doar tonul mai rămăsese între ei. Maria îl privi și înțelese: iar va trebui să doarmă singură, și, oricât i-ar fi explicat Iliescu că se va întoarce repede, Maria nu vru să asculte și se retrase în camera fiicei lor. Iliescu își îmbrăcă sacoul și așteptă.

Petrescu deschise ușa și păși cu genunchii moi în apartamentul prăfuit. Închiriase locuința cu vreo opt ani în urmă, era „locul său secret”, unde se putea retrage să gândească, să bea un pahar de ceva și să fumeze jumătate de pachet de țigări în liniște, să uite de nopțile reci și umede la pândă, de sângele de pe pereți, să lase în urmă mizeriile săptămânii și să ignore, pentru câteva ceasuri, că și-a ales meseria de polițist. Din când în când mai aducea câte o femeie acolo, dar asta fusese demult, nici nu mai știa de când nu mai băuse o cafea cu o domnișoară la masa din bucătărie. Acum apartamentul era prăfuit și întunecat, o grotă în care se retrăgea uneori să mai moară câte puțin. Singur. În liniște.

Își aruncă haina într-un colț și-și dezbrăcă puloverul, apoi cămașa udă de transpirație și le lăsă să cadă pe covor. Răcoarea apartamentului îi mângâia pieptul păros, cândva tare și ferm. Se așeză pe un scaun în dreptul geamului și îl deschise. Noaptea era rece, nările împingeau aburi, aburii dispăreau în bezna de afară. Locuința lui secretă trona peste blocurile mici de lângă zidul vechii cetăți, acum centrul orașului, construit nimeni nu mai știa când, peste ruinele Cetății transformate în scrum. Luna se spărgea în țiglele acoperișurilor, se scurgea pe antene. Îl trecu un fior.

Biletul de pe masa lui Iliescu era mînjit, umed. Cerneala se șterse parțial, amprenta unui deget era vizibilă într-un colț. Transpirația lui Petrescu pătrunse hârtia. Când intră la el în mașină, Iliescu se sperie de cât de agitat era prietenul său.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Iliescu, dar nu primi răspuns.

Petrescu scoase biletul din buzunar și i-l înmână.

— Ce e asta?

— Nu-l citi acum, zise Petrescu.

— Dar ce e? Și de ce mă cauți la ora asta?

— Ilie, tre să-ți zic ceva.

Iliescu băgă biletul în buzunar și-și privi prietenul.

— Zi.

Petrescu tremura, fruntea îi era umedă și privirea îi sărea de pe bord pe volan, de pe volan pe stâlpul de afară, de pe stâlp pe mâneca hainei.

— Ce e? întrebă Iliescu.

— De câteva săptămâni am un caz.

— Așa.

— Știi de care zic?

— Cel cu disparițiile?

— Da.

— Așa, și?

— Și nu reușeam să-i dau de cap…

— Știu.

— Da, asta până acum. Nu, nu… nu înțelegeam… cum? Dacă toți dispar de acolo, atunci trebuie să fie cineva din… dar am încercat toate pistele, am, am făcut toate verificările, știi?… și, și…

— Hei, hei, Dane! Liniștește-te! Ai băut ceva?

— Două pahare, nu mult, doar atât cât să, să nu mai tremur, știi?… și zic, am fost acolo seară de seară și toți mi-au zis același lucru… și e, e ilogic, măi, Ilie, nu se poate, dar…

— Dane, mai ușor. Deci…

— Deci, până acum nu știam de ce nu mă prind de nimic. Mi-am pierdut nopți degeaba, nu aveam nimic și oameni dispăreau din bodega aia nenorocită… și, și nu puteam nici să o închid că îmi pierdeam toate pistele…

— Așa.

— Așa, și toate astea până ieri seară. Acum știu…

— Ce știi?

— Știu cine e.

— Cine-i răpește pe ăștia?

— Da.

— Cine?

— Aveau dreptate ăia…

— Care ăia, Dane?

— Bețivii, amărâții ăia pe care îi interogasem, cu care mă împrietenisem ca să înțeleg ce și cum… bețivii aveau dreptate…

Petrescu scoase o țigară și o aprinse. Trase de câteva ori din ea cu poftă, apoi lăsă capul pe spate și suflă tot fumul adunat, gros și negru.

— E omul cu chip de cal.

— Cine?

— Tipul cu moacă de cal.

— Cum adică? Seamănă cu un cal?

— Da.

— De unde știi?

— L-am întâlnit.

După ce Iliescu s-a întors în casă, Petrescu a mai condus de câteva ori prin jurul centrului vechi. Se mai liniștise, nu mai tremura, țigara avea gust mai blând, sudoarea îi răcorea plăcut corpul. Îi spusese tot ce știa lui Iliescu, se eliberase. Acum tot ce-i mai rămânea de făcut era să o caute pe Irina. O găsi pe lângă Crocodile Dundee, clubul de lângă maternitate, și o invită în mașină.

— Ce faci, scumpule? Mi-a fost dor de tine, zise Irina și îi trimise un sărut prin aer. N-ai mai dat de mult pe la noi. Nu-ți mai pasă de Prăjiturica ta?

Petrescu zâmbi și scoase o bancnotă.

— Una scurtă? întrebă Irina. Sau mergem la tine?

— Nici una, nici alta, răspunse Petrescu. Nu azi.

— Atunci?

— Stai cu mine, răspunse Petrescu. Povestește-mi ceva.

Irina ridică o sprânceană și scuipă guma pe geam.

— Ce-ai pățit, mă?

— Nimic, zise Petrescu cu ochii închiși, un zâmbet fad pe buze, capul plecat pe spate. Nimic. Vreau doar să-mi povestești ceva.

— Ce?

— Nu știu. Orice.

— Așa, orice?…

— Da. Zi de tine, de când erai mică.

— Cum adică l-ai întâlnit? întrebă Iliescu.

— Stăteam în cârciuma aia, așteptam să văd ce mai pot scoate de la ăia de pe acolo, și a venit la mine, așa, din senin. Exact așa cum ziceau bețivii că se întâmplă.

— Și nu l-ai înhățat?

— Nu. Am vrut să văd ce zice.

— Și?

— Nimic. N-a zis nimic. S-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit. Ochii mari, fața osoasă, lungă, buzele mari, ca de cal. Mirosea a blană udă, ca și cum stătuse în ploaie. Dar era bine îmbrăcat, în costum. Exact așa cum ziceau bețivii…

— Și nu ați vorbit?

— Nu. A scos un bilet și mi l-a dat. Apoi s-a ridicat și a plecat.

— De unde știi că e el?

— Știu. De fapt așa simt. Așa zic bețivii.

— Și ce scria pe bilet?

— O adresă.

— Și ai de gând să mergi la adresa asta?

— Cred că da. Adică… trebuie, nu?

— Te temi?

Petrescu ezită, apoi spuse:

— Nu.

— Dacă vrei, vin cu tine. Raportez la sediu și vin cu tine. Mai luăm pe câțiva cu noi. Nu cred că trebuie să mergi singur acolo.

Petrescu tăcea. Nu mai tremura.

— Ce zici? întrebă Iliescu. Facem așa?

— Bine, răspunse Petrescu. Mergem mâine.

— Exact. Acum du-te și odihnește-te și mâine adunăm o echipă și mergem acolo.

— Bine.

Și-au luat la revedere și Petrescu a pornit spre casă cu farurile stinse, alunecând încet printre blocuri. Iliescu pipăi în buzunar biletul umezit în transpirația colegului său și urcă scările.

Petrescu privea acoperișurile.

Își scoase pistolul din haină și-l așeză în fața lui, pe pervazul geamului. Își imagină țeava rece pe buzele sale, liniștea străzii, clic și zecile, poate sutele de porumbei treziți de ecoul metalic, zburând printre blocuri.

Lipi țeava pistolului de tâmpla dreaptă. Își simțea pulsul în deget prin pistol. Închise ochii. Un nor trecu prin dreptul lunii. Lumea se întunecă.

Deschise ochii. Așeză pistolul pe pervaz și-și acoperi fața cu palmele. Începu să plângă. Când se liniști, se văzu lângă Bogdănel, la gârlă, amândoi numai oase și bube, murdari și fericiți, Bogdănel de care ar fi trebuit să aibă grijă atunci, Bogdănel care a dispărut în acea zi într-o clipă cât un licăr în soare. Petrescu știa că fusese vina lui și mai știa și că Bogdănel nu fu luat de gârlă. Dar mai știa și că nu putea să-i spună lui Iliescu ultimele cuvinte ale omului cu chip de cal în acea cârciumă afumată. Nu putea. Nu îndrăznea. Era lupta lui, vina lui, șansa lui. Dar tare aproape l-a simțit pe Bogdănel când omul cu chip de cal s-a apropiat și i-a șoptit:

— Te așteaptă Bogdănel.

***

10:05. Telefonul vibra pe noptieră. Iliescu răspunse cu ochii închiși.

— Mmm.

— Iliescu?

— Mmm.

— Dormiți?

— Mmm.

— Brașoveanu aici. Vă aștept urgent la secție.

— Azi vin mai târziu, așa a…

— Nu, acum.

— De ce?

— Vă rog.

Apoi tonul.

Iliescu închise ușa în urma lui. Brașoveanu muta dosare de pe jos într-un dulap metalic de lângă birou.

— Care e faza? întrebă Iliescu.

— Luați loc.

Iliescu se așeză și scoase o țigară.

— Pot să…? întrebă.

— Da.

— Deci?

— Când v-ați întâlnit ultima oară cu Petrescu?

— De ce? întrebă Iliescu.

Încercă să tragă de timp. Nu știa dacă să admită că l-a întâlnit cu o seara înainte. Habar n-avea despre ce era vorba, sau ce informații deținea Brașoveanu și nu voia să o dea în bară.

— Trebuia să fie la 7 la secție. Îl așteptam să raporteze ultimele descoperiri în cazul disparițiilor din centru și nu s-a prezentat.

— Nu s-o fi trezit.

— L-am sunat și nu-mi răspunde. Are telefonul închis. Deci?

— Aseară, recunoscu Iliescu. Azi-noapte de fapt.

— De ce?

— A vrut să mă vadă.

— Despre ce ați vorbit?

— Păi, chestii personale mai mult.

— Iliescu, lăsați prostiile! Nu există discuții personale când un coleg de-al dumneavoastră (și unul dintre oamenii mei) a dispărut fără urmă. Am trimis pe cineva la el acasă. Nevasta a zis că nu s-a mai întors acasă de ieri. Deci dumneavoastră sunteți ultima persoană cu care s-a întâlnit înainte să dispară. Ascult.

Iliescu își aminti agitația. Ți-e teamă? Nu. Dar îi era, știuse. Îi era.

— Mi-a spus că s-a întâlnit cu răpitorul, zise Iliescu.

— Poftim?

— Adică… Cel puțin așa crede, că e el.

— A vorbit cu el? Știe cine e?

— Da. Nu l-a arestat. I-a dat un bilet.

— Cine cui?

— Răpitorul lui Petrescu. Cu o adresă.

— Ce adresă?

— Nu știu. Nu mi-a zis, a scris-o pe un bilet și mi l-a dat. Era foarte agitat și avea palmele ude de transpirație. Când am ajuns acasă și am deschis biletul am observat că jumătate din el era distrus, cerneala se scursese. Am crezut că-l întâlnesc azi aici și vorbesc mai multe cu el, dar…

— Unde e biletul? întrebă Brașoveanu.

Iliescu îi dădu biletul și Brașoveanu îl citi, oftă și ridică receptorul telefonului de pe birou. După câteva secunde:

— Fă-mi o listă cu toate străzile din oraș care se termină cu „rului” și au numărul 13. Repede.

— Ce v-a mai zis? întrebă Brașoveanu după ce trânti receptorul.

— Nu multe, v-am mai spus. L-a întâlnit într-unul dintre barurile din Cetate. Mergea des pe acolo, pentru caz.

— Așa e, zise Brașoveanu. Se ținea după un fir, o informație, nu mi-a zis ce.

— Ați verificat dosarul cazului? întrebă Iliescu.

— Nu-l găsim. Trebuie să fie la el, altfel nu-mi explic. Îl găsim pe Petrescu, găsim dosarul. Găsim dosarul, îl găsim pe răpitor. Aveți idee unde ar putea fi? Să încercăm acolo până aflăm care e adresa de pe bilet. Avea un loc unde mergea des? Unii dintre noi mai…

— Avea un apartament, da.

— Unde?

— Nu știu adresa cu exactitate. Am fost o singură dată acolo, am stat la un pahar. Dar, dacă mă urc în mașină, știu să ajung.

— Să mergem, zise Brașoveanu și-și luă pălăria din cui.

Iliescu nu mai avu timp să zică ceva. Brașoveanu trânti ușa în urma lui, se pierdu deja pe coridoare, printre oameni, coborând în parcare. Iliescu simțea începutul unei dureri de cap. Nu-l mai mirau, făceau parte din el. Învățase să le facă față. De cele mai multe ori.

S-au dus numai ei doi. Motivul era simplu: dacă Petrescu era bine, nu era nevoie de mulți alții. Dacă era cu altcineva, mahmur și adormit, cu telefonul închis, nu era necesar să afle toată secția. Dar dacă nu era bine… atunci ar fi fost rost de întăriri. Dar niciuna dintre variante nu se dovedi a fi cea corectă. Apartamentul era gol, patul era făcut, niciun semn că ar fi dormit cineva recent în el, și camera nu ar fi fost de niciun interes, dacă Iliescu nu ar fi găsit, unul după altul, cele două obiecte care să-l lege pe Petrescu de acest mic apartament prăfuit: dosarul și pistolul. Dosarul era pe noptiera de lângă pat, dar era gol, iar pistolul pe pervaz. Geamul era larg deschis.

— Deci a venit aici după ce ne-am întâlnit, zise Iliescu.

— Sunteți sigur? întrebă Brașoveanu.

— Da, aseară avea pistolul la el. L-am văzut.

Au căutat găuri în perete, au mirosit după praf de pușcă, au căutat pete de sânge, însă în zadar. Era ca și cum Petrescu nici nu ar fi fost în camera aceea cu mai puțin de 24 de ore înainte.

Iliescu se opri în dreptul geamului și privi acoperișurile roșii ale clădirilor. Sună un telefon. Brașoveanu răspunse:

— Da… Bine… Câte?… Ok… Vin imediat. Lasă-le la mine pe birou… Exact… Ah, și trimite, te rog, o echipă la adresa Păltiniș 45, undeva la etajul doi. Iliescu o să fie acolo… Da… Oricine, trebuie doar ridicate niște chestii de pe aici… Bine…

Închise, apoi către Iliescu:

— Rămâneți aici, vin niște băieți. Eu mă duc la secție.

Văzând că nu primește răspuns, se apropie de geam.

— Nu e vina dumneavoastră, Iliescu. Nu aveați cum să știți că… Nu aveați cum să-l opriți.

— Hm, făcu Iliescu.

— Să sperăm că e bine și că-l găsim repede.

— Hm, făcu din nou Iliescu.

Dar Iliescu știa că ar fi putut face mai mult. L-ar fi putut întreba mai multe. I-ar fi putut oferi sprijinul imediat, acolo, pe loc, nu a doua zi, cândva, în viitor. Ar fi putut să facă mai mult… Doar dacă i-ar fi păsat mai mult… Dacă ar fi putut să se rupă, măcar pentru câteva clipe de lehamitea malignă care îl cuprinsese în ultima vreme, care îi încețoșase ultimele luni, care îi ciocănea dureros pe la încheieturi în fiecare dimineață – acel oftat, acea silă, acea oboseală. Doar dacă i-ar fi păsat un pic mai mult de cel mai bun prieten al său…

Când se întoarse, observă că Brașoveanu plecase deja. Se uită în jur și-și imagină celălalt deznodământ: un perete plin de sânge, picuri mari și grei, Petrescu căzut strâmb pe podea, pistolul strâns în pumn, chipul lui Petrescu deformat de gaura glonțului ca un ulcer avansat. Se uită în jur și, pentru o clipă, nu știu care scenariu era de preferat.

Nu-și mai așteptă colegii. Coborî și vru să se urce în mașină, dar își aminti că venise cu mașina lui Brașoveanu. Simți durerea făcându-și culcuș în spatele ochilor. Fără să se uite la ceas, gândi: e 12. Apoi ridică privirea și văzu ceasul de pe turnul micii biserici de pe Păltiniș: 11:25. Mereu la aceeași oră. O dată la câteva zile, durerea revenea cu regularitate, harnică și conștiincioasă ca o școlăriță perversă. Bine, avea migrene de la 14 ani, dar în ultimul an se înmulțiseră, reveneau aproape zilnic, cu sfințenie, pe la ora prânzului. Își apăsă tâmplele și scoase un Nurofen din buzunar. Intră într-un magazin și cumpără o apă. Înghiți pastila și ieși din nou în stradă. Văzu mașina de poliție parcând în fața blocului. Se întoarse cu spatele. …rului 13, …rului 13… Plecă, strecurându-se prin mulțime, disipându-se uniform pe străzi lăturalnice, precum ibuprofenul scurgându-se prin venele sale către creier, către inimă, către centru, în adâncuri.

***

Intră în Cetate prin vechea poartă, goală și căzută în paragină, cu geamurile acoperite cu ziare îngălbenite, zidurile măzgălite cu grafitti. Odată intrat în inima orașului – vechea Cetate –, parcă pătrunse în altă lume, alte timpuri. Cetatea era un cartier dens populat, un Babel rânced, un labirint de platforme, iar în jurul bisericii, neagră ca cioplită în cărbune, abia dacă pătrundea soarele printre podețurile care legau o clădire de alta, platforme de lemn și sfoară peste străzi înguste. Acolo, în crâșmele din jurul bisericii se adâncise Petrescu în ultimele zile, mici grote întunecate populate de bărboși, antici localnici ai vechii Cetăți. Erau terminale ale extremelor: pungașii și polițiștii erau singurii care treceau pragul cârciumelor de la umbra bisericii și nu era greu să afli cine-i cine, așa că, atunci când Iliescu călcă în „La Bârlogu’ lui Kranich” și toate privirile se întoarseră către el, tuturor le fu clar că-i copoi. Dar Iliescu știa că nu exista alt loc în care să spere să afle unde i-a dispărut prietenul, așa că se așeză la o masă și așteptă. Văzând că nu vine nimeni să-l servească, se ridică și merse la bar, secerând fumul gros de tutun și încă ceva ce nu discernea.

— O bere, te rog.

— Ai voie să bei în timpul serviciului? întrebă bărbatul de la bar, un gras murdar, care trebuia să fi fost Kranich, ori fiul, ori nepotul, ori…

— E așa evident? întrebă Iliescu zâmbind.

— Mmm, făcu bărbatul. De care?

— Ce ai.

După câteva clipe bărbatul așeză o halbă de bere fără spumă în fața lui Iliescu și întrebă:

— Ai venit să întrebi de colegul tău, nu?

Iliescu luă o înghițitură și se strâmbă. Era călâie. Nu protestă.

— Ce poți să-mi zici?

— Nu prea multe, răspunse bărbatul.

— Știi pe cineva care ar putea să-mi spună mai multe?

— Toți de aici știm destule, unii mai mult, alții mai puțin. Dar totuși, parcă prea puține.

— Adică?

— Adică poți întreba pe oricine același lucru și ți-ar zice la fel.

— Adică ce?

— Că știu ce s-a întâmplat cu prietenul tău. Dar, în același timp, nu știu.

Gustul amar al berii stătute și calde nu-i ajută durerii de cap și Iliescu își pierdu răbdarea pentru o clipă.

— Știi că pot da un singur telefon și-ți închid buda asta, nu? Lasă vrăjeala și spune-mi ce știi.

Bărbatul rânji. Apoi începu să râdă. Bărbații din jur păreau să nu-i observe.

— Uite ce e: te chinui degeaba. Orice speri că vei afla, nu te va ajuta la nimic. Nimic nu-l poate opri și nimeni nu știe când va veni din nou. Dacă vei afla cine e, nu vei mai avea timp să afli că de fapt nu e ceea ce crezi că e. La dracu’, nimeni nu știe cine e, nici de unde vine. Nici când va veni din nou. Și nici pe cine va lua cu el.

Iliescu îl urmărea atent. Umflatul din fața lui părea să-l prostească, dar ceva îi spunea că trebuie să asculte totul până la capăt, cu grijă. Să țină minte totul. Cumva bănuia că nu era primul polițist care auzise exact aceleași cuvinte și simțea că Petrescu, cu doar câteva zile înainte, stătuse pe același scaun, vorbise cu același bărbat și ascultase aceleași vorbe. Tăcut. Încruntat.

— Cum dau de el?

— Nu, nu, nu, făcu barmanul. Nu merge așa.

— Dar cum?

— Nu dai tu de el. Dă el de tine.

Iliescu oftă nerăbdător.

— Cum arată? întrebă, amintindu-și descrierea făcută de Petrescu cu o seară înainte.

— Depinde. Uneori arată cumva, alteori altcumva. Suntem mulți negustori pe aici, în Cetate, și unora li se arată cumva, altora altcumva, înțelegi tu?

Nu, Iliescu nu înțelegea și-și pierdea răbdarea. Durerea de cap bubuia în tâmple.

— Cum arată, mă? repetă nervos.

— La Kanter nu a intrat niciodată. Nu știu de ce. La Gagesch vine uneori ca un copil, rupt în genunchi, alteori ca un bătrân prăpădit. La Filimon seamănă cu un șobolan, are nasul cârn și fața lungă, ascuțită.

— Gata, gândi Iliescu și sări iritat de pe scaun, am ascultat destul!

Se repezi să iasă, dar îl auzi pe grasul din spatele barului zicând vorbele care aveau să-l țintuiască locului:

— La mine, când vine, seamănă cu un cal.

Iliescu se întoarse și întrebă:

— Ce-ai zis?…

— Așa, față lungă și osoasă, ochii cam prea depărtați. Și miroase a cal umed.

Iliescu se așeză din nou pe scaun și ascultă.

— Nu pute ca un nespălat, să știi, ca unii de aici. Miroase el a cal, dar e mereu bine îmbrăcat. Tata mi-a zis că, atunci când l-a văzut el prima dată, când era puști, semăna cu un măgar. Dar ce mi-e cal, ce mi-e măgar. Apoi un timp n-a mai venit. Apoi a început să mai vină pe când eram eu flăcău proaspăt însurat, abia căpătasem afacerea lui taică-meu. A tot venit patru săptămâni, apoi a încetat să mai vină.

Iliescu nu știa ce să creadă. Să-l înhațe pe dementul ăsta din fața lui, să închidă cârciuma, să o ardă din temelii, să fugă, să nu se mai gândească, să… Și, din senin, întrebă:

— Și a început să vină din nou acum câteva săptămâni, nu?

Și bărbatul dădu din cap că da.

— Prietenul meu, continuă Iliescu. De unde ai știut că e prietenul meu?

— Ei, nu multă lume dă pe aici, în general cei din Cetate, uitații, adormiții. Strănepoții adormitelor. Când a intrat, am bănuit eu că-i de după ziduri. Acum ai venit tu, aceeași frământare, același chip, aceleași haine. Ești ca el, polițai. Am ochiul format.

— Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu el. A fost și ieri aici, nu?

— Nu, răspunse bărbatul, ieri nu. Alaltăieri, cred. Seara. Da, așa e, alaltăieri. A stat până dimineața. Țin minte că a băut cam mult, dar a plătit, nu mă plâng.

Iliescu observă că halba de bere din fața lui se golise pe nebănuite. Făcu un semn și primi din nou una plină, dar cu bere rece, spumă groasă, albă.

— Prima e de încercare, zise barmanul rânjind și Iliescu îi văzu dinți galbeni de sub mustață. Dacă pleacă omu’ după prima, măcar să știu că nu se mai întoarce, înțelegi tu.

— Prietenul meu s-a întâlnit cu omul nostru? întrebă Iliescu.

— Da, dar nu pot să-ți spun mai multe.

— De ce? Trebuie, Kranich, altfel mă văd nevoit să te iau la secție. Vrei să te vadă clienții târât pe la poliție?

Bărbatul izbucni într-un râs zgomotos și zise:

— Fie că mă iei, fie că mă lași, eu multe nu-ți spun. Omul cu chip de cal vine, face ce face și pleacă. Nu stă, nu bea, nu-mi spune nimic. Atât îți pot zice, că a fost aici și că prietenul tău s-a întâlnit cu el, însă ce s-a întâmplat… nu pot. Aruncă-mă la răcoare, fă ce vrei, dar nu pot să-ți spun.

— De ce? Te temi?

Bărbatul nu răspunse, dar nici nu rânji de data asta. Îl privi tăcut pe Iliescu, privirea rece, ochii înroșiți de fum și Iliescu nu știu ce să creadă, ce să citească pe chipul negustorului. Era și teamă, da, dar era și bătrânul fluviu al lucrurilor nespuse.

— Un cărturar din Cetate spunea că lucrurile nespuse macină trupul precum viermii rod pulpa fructului putred, zise bărbatul și lui Iliescu îi păru că-i citise gândurile.

Inima îi sări o bătaie.

— Dar prefer să mă roadă pe dinăuntru, continuă bărbatul, decât să mă trezesc cu omul nostru în cameră, eu sau nevastă-mea, sau fiică-mea. Te poți ridica de pe scaun și poți întreba pe oricine de aici, toți au văzut, toți știu despre ce e vorba, și cei care nu au văzut o știu de la bunicii lor, și bunicii o știu de la bunicii lor și tot așa, pentru că toată lumea din Cetate știe despre omul cu chip de cal, dar nimeni nu îți va spune mare lucru.

Toate acestea le spusese în șoaptă, aplecat peste bar, aproape de urechea lui Iliescu. Gura-i mirosea a canal.

— Mă întrebi dacă de frică și eu îți spun că ceea ce numești tu frică, noi, cei din Cetate, numim soartă, și gândurile cu care tu adormi sunt cele cu care noi ne trezim, pentru că aici, în Cetate, totul e cu susul în jos și noaptea ta e ziua noastră.

Bărbatul lăsă cârpa pe bar și se retrase după o perdea. Iliescu se uită în jur: bărbații scufundați în halbele lor, ascunși după fum, tuciurii și șterși. La o altă masă, un tânăr cu mustață scria ceva într-un caiet. Nu bea nimic, nu ridica ochii din caiet. Scriitor, probabil.

***

Enupărului, Fanarului, Fuiorului, Învățătorului, Vulturului…

Brașoveanu scria câte patru inițiale (nume și prenume) în dreptul străzilor, împărțindu-le egal perechilor de polițiști ce-l așteptau în hol, când cineva ciocăni la ușă.

Semaforului, Sitarului, Stejarului, Abatorului, Dorului, Trandafirului, Postăvarului…

— Intră!

Unul mic și chel băgă capul pe ușă:

— Gata, domnule, am împachetat tot pe Păltiniș și am sigilat apartamentul.

— Bine. Nu-l lăsa pe Iliescu să plece. Scoate tot ce poți de la el. Dacă are nevoie de ceva, ajută-l.

Lotrului, Bujorului, Arțarului, Cocorului, Luceafărului…

Brașoveanu ridică privirea. Chelul era tot în ușă. Încruntat.

— N-ai plecat?

— Nu, domnule. Cum… cum adică să nu-l las să plece pe Iliescu? De unde?

— Nu l-ai luat de pe Păltiniș?

— Nu, să trăiți. Nu era acolo.

Brașoveanu sări în picioare și puse mâna pe telefon. Făcu un gest chelului să plece.

Formă numărul lui Iliescu și așteptă.

Sună.

Apoi tonul.

— La dracu’, Iliescule!

***

Iliescu se așezase la o masă goală din colț, în bezna unui cotlon, sub o boltă groasă de lemn. Flăcările nu încălzeau până acolo, ochii îi sticleau de departe. Era la a treia bere. Gândea. Durerea de cap măcina. Scoase o pastilă, o înghiți cu bere.

La naiba cu totul…

Trebuia să gândească. Era sigur că barmanul avea dreptate: dacă i-ar fi întrebat pe zdrențuroșii ăștia, pe bețivii ăștia întunecați, despre Petrescu, despre omul cu… cât de absurd… un om cu chip de cal! Da, dacă i-ar fi întrebat, același lucru i-ar fi spus și ei. Sau ar fi tăcut.

…rului 13… rului 13… rului 13…

Băuse și vin. Nu mai ținuse socoteala. Băuse parcă și o țuică, dar mică. Ciocnise fără voia lui cu o grasă știrbă. Vinul se încălzise în pahar, îl privea, sticlea în flăcările din partea cealaltă a încăperii. Cumva lumina se reflecta în toate, în geamuri, din geamuri în ochii bețivilor, din ochii bețivilor în pahar și din pahar în vinul lui. Diamant sporit în ceață.

— Hei. Psst.

Iliescu ridică ochii: aburi, fum. Își duse palma la față, își frecă ochii încet. Era beat.

— Alo, făcu umbra din fața lui. Ce faci, nea?

Era vocea unui tânăr. Umbra se strecură pe lângă el și se așeză la masă.

— Mmm, mormăi Iliescu.

— Te-a cam lovit, a? Ia zi, de ce fugi?

— Ce?

— De cine te ascunzi? Am mai văzut eu d-ăștia ca tine. Nu ești din Cetate. Ești din oraș, nu?

— Da, răspunse Iliescu.

— Da, da. Copoi, a?

— Ce… Ce te face să crezi…

Cuvintele îi ieșeau împleticite, îmbibate-n spirt, moi.

— Ei, lasă, lasă. Ca tine mulți pe aici. Fug, se ascund, se fac praf, apoi pleacă.

— Hai, știi ceva? Fă pași, zise Iliescu.

— Am văzut că mănânci pastilele alea ca pe bomboane.

Iliescu încercă să spulbere ceața din fața ochilor, miji ochii, se încruntă.

— E capul, nu? Te doare capul.

Iliescu vru să zică ceva, dar renunță. Sau poate că uită.

— Am eu ceva pentru tine. Nu o să te mai doară capu’ în veci. Îți mută craniu, îți plimbă creierul prin ceruri, așa, de lesă. Să vii să mă duci la secție dacă nu, he, he!

Și umbra îi suflă lui Iliescu în față un fum gros din pipa lui, de se prăbuși cârciuma peste el, fâșie cu fâșie.

***

— Alo.

— Doamna Iliescu?

— Maria Iliescu, da. Cu cine vorbesc?

— Brașoveanu, de la secție.

— Ah, bună ziua… S-a… s-a întâmplat ceva?

— Bună ziua, doamnă Iliescu. Nu, stați liniștită, nu s-a întâmplat nimic grav. Am sunat să întreb dacă domnul este cumva acasă. Ne-am… rătăcit unul de celălalt și nu reușesc să dau de el.

— Nu… e la muncă, așa știam.

— Sigur. Da. Nu vă neliniștiți, îl găsim noi. Și-o fi luat câteva ore liber, să mănânce, să… Vedem noi.

— Da… Vai, mă speriați!

— Nu e nevoie, vă rog! Sigur nu s-a întâmplat nimic. Când ați vorbit ultima dată cu dânsul?

— De dimineață, înainte să plece la muncă.

— Deci nu v-a sunat între timp?

— Nu.

— Bine, cum dăm de dânsul, îi spunem să vă sune, să nu vă neliniștiți.

— Bine… Mulțumesc… O să-l sun și eu îndată.

— Mulțumesc. Dacă aflați ceva, vă rog să mă sunați la secție.

— Da, bine. Mulțumesc. O să…

— Bine, la revedere, doamnă. Vă rog să mă iertați, nu am vrut să vă alertez. Sunt sigur că…

— Da, sigur. Nu, e… e în regulă… La revedere.

— La revedere.

***

Totul se întunecase. Undeva, departe, ardea un foc. Roșu. Negru. Lumea era pastel, cârciuma curgea fierbinte. Iliescu se lăsă pe spate, simți peretele, apoi se scurse de pe scaun și se așeză pe podea, în colțul încăperii. Obrazul îi atingea peretele și-l simțea cald. Îl pipăi și observă că se mișcă. Ceva pulsa înăuntru. Peretele respira. Era acoperit cu o blană de peri scurți, maro. Mirosea a cal umed. Pereții erau vii.

Iliescu încercă să se ridice, dar nu putu. Se târî în genunchi până în mijlocul încăperii și ridică privirea. La mese, în locul bețivilor, erau șobolani cât omul, îmbrăcați în costume vechi, croite strâmt și prețios, materiale fine. Îl priveau cu ochii lor mari, negri și perfect rotunzi, în care pâlpâia un foc. Tăceau. Era liniște, doar lemnul ce mai pocnea în foc, roșu.

Ușa se deschise și șobolanii își luară privirea de pe Iliescu și-și plecară capetele. Nemișcați, atenți să nu greșească, să nu vadă, să nu audă. În crâșmă păși un bărbat înalt, îmbrăcat în costum, cămașă albă, papion roșu, cu chip osos, lung, ascuțit, tăios. Se opri în fața lui Iliescu și se aplecă deasupra lui. Din buzunarul sacoului scoase un bilet și i-l înmână. Acesta îl luă și-l băgă în buzunar. Apoi bărbatul se întoarse și ieși din crâșmă. Iliescu simți umbra tânără prinzându-l de la spate de bărbie și suflându-i din nou fumul gros în față. Căzu.

Simți podeaua, perii zgâriindu-i obrazul, mirosul acru, sus, jos, sus, jos, podeaua era vie, podeaua respira.

***

S-a trezit cândva, târziu sau devreme, nu știa, undeva pe o stradă îngustă, întunecată, din Cetate, deasupra lui se auzeau pașii grăbiți și mărunți ai umbrelor Cetății, călcând platformele ce brăzdeau cerul. Îl durea capul și privirea îi era încețoșată. Murdar și acoperit de vânătăi, se ridică din baltă și ieși din înfundătură. Miji ochii la lumina din piață și înțelese unde se afla: târgul era în toi la poalele bisericii din Cetate, mirosuri și culori îl învăluiră. Nu știa cum ajunsese din cârciumă aici, la câteva străzi distanță, nici cât timp trecuse. Încercând să-și amintească, realiză că-l întâlnise pe omul cu chip de cal și că acesta îi dădu un bilet. Se trezi brusc, uitând de durere și sete, și scotoci buzunarele. Găsi biletul și-l citi:

Abatorului 13

Aceeași hârtie ca a biletului lui Petrescu, aceeași cerneală, același scris. Aceeași adresă. Dezmeticindu-se, dar încă pășind greu, o luă la fugă ca un nebun murdar pe străzile împietrite ale Cetății, trecu de poarta părăsită, se strecură printre blocuri, lăsând în urmă vechiul centru și, ajuns la bulevard, opri un taxi. Se urcă în el și ceru să-l ducă pe Abatorului 13. Taximetristul îl cercetă și, observând jegul, praful, rănile, întrebă:

— Abatorului de la ieșirea din oraș?

— Da, la numărul 13.

— Face cam 12-15 lei.

— Așa, și? se răsti Iliescu. Du-mă!

— Ai atât?

Iliescu scoase insigna din buzunarul de la piept și i-o arătă șoferului.

— Am atât. Acum condu!

Taximetristul călcă accelerația fără alte întrebări. Tăcu până la ieșirea din oraș și, ajunși în dreptul ultimei construcții înaintea unui câmp uscat, întrebă:

— Aici?

— Așa cred. E 13?

— De unde să știu? Așa pare. Celelalte erau…

Iliescu îl întrerupse și îi aruncă 15 lei.

— Păstrează restul, zise și ieși din mașină.

Se opriseră în fața unei hale ruginite. Boscheți uscați creșteau în ușa de la intrare. Geamurile mici erau prăfuite. De dinăuntru nu venea niciun sunet. Iliescu observă că taximetristul încă mai stătea pe loc. Îl urmărea. Iliescu se întoarse către el, iar șoferul plecă privirea și învârti de volan. Plecă.

Singur în câmp, tăcerea era și mai prezentă, acolo, undeva în spatele pereților de metal ai halei dezafectate. Mintea îi juca feste, imagini îi apăreau în fața ochilor, Maria făcând sandvișul Iuliei, Petrescu agitat, mototolind umed biletul în buzunar. Văzu câmpul și-și imagină că fuge prin el. Departe. Văzu hala și-și aminti ceva ce citise într-un roman: Cala.

Porni spre hală.

Orașul era în spate, în ceață și-n praf. Împinse cu greu ușa metalică. Scârțâitul răsună cu ecou înăuntrul clădirii. Deschise ușa și intră. Își dădu seama că hala era mai mare decât se așteptase – nu înaltă, ci adâncă. Intrarea era pe la etaj, o platformă de fier împrejmuia interiorul. Se apropie de balustradă și privi în jos: în mijlocul halei văzu o masă și la masă un om cu un cap de cal peste al lui. Pipăi după pistol, dar nu-l găsi. Bănui că i l-au luat în cârciumă. Oftă și se gândi ce să facă, dar răspunsul sosi repede, ca și cum ar fi fost acolo încă de dinaintea întrebării, încă de dinaintea venirii sale la hală, ba chiar înainte de nașterea sa și a lumii. Nu era vorba doar despre Petrescu, ci de toți cei care au dispărut până la el, despre toți cei care l-au întâlnit pe acest om, despre Cetate și trecutul ei, despre orașul de dincoace și dincolo de ziduri, despre toți cei din Valea Cetății, adică și despre el, despre Maria și despre Iulia. Despre tot ce știa și ce urma să mai afle. Și despre tot ce nu știa încă.

Mai ales despre tot ce nu știa încă.

Căută treptele și coborî.

Omul de la masă nu se mișca. Îl aștepta cu ambele palme întinse pe masă; între ele un pachet de cărți. Ajuns lângă masă, Iliescu observă detaliile: capul de cal nu era o simplă mască, nici un cap de cal împăiat, ci unul proaspăt retezat, din care încă se mai ridicau aburii cărnii fierbinți. Iliescu putea auzi respirația hârșâită a bărbatului prin nările și gura deschisă ale calului. Limba îi atârna însângerată într-o parte, sângele picura din franjurile de carne pe cămașa bărbatului. Mirosul de cal umed și de sânge cald îl îngrețoșa pe Iliescu, dar hotărî să se așeze pe scaunul opus bărbatului, să afle cine poate fi acest dement care purta un cap de cal proaspăt tranșat.

Iliescu nu îndrăzni să vorbească. Așteptă ca bărbatul să facă primul pas.

Și acesta îl și făcu.

Ridică pachetul și îi dădu trei cărți. Își așeză și lui trei cărți în față și, printr-un gest din mână, un gest incert, cabalin, îi făcu semn să joace.

Iliescu luă cărțile de pe masă și privi: doi popi și o damă, desenați fin, atent, cu trăsături umane, portrete realiste ale unor necunoscuți. Omul cu capul de cal scoase din buzunar o bijuterie și o așeză între ei pe masă. Iliescu o recunoscu: ghiulul lui Petrescu…

Deci e aici, gândi. Trebuie să fie aici.

Știa că există doar o singură cale să afle: să joace. Așa că jucă. Scoase ceasul de la mâna stângă, cadoul de nuntă, și-l așeză lângă bijuterie.

Bărbatul îi dădu lui Iliescu două cărți și două sieși. Iliescu le ridică și împietri: un juvete cu chipul lui Petrescu și altul cu chipul său… Le lăsă să cadă pe masă și sări în picioare, pregătit să fugă, dar bărbatul fu mai rapid. Îl prinse de încheietura stângă și, cu o forță animalică, îl trase peste masă, trântindu-l la picioarele sale. Așeză apoi piciorul pe ceafa lui Iliescu și așteptă. Acesta simți picături de sânge lovindu-i părul și obrazul. Bărbatul se aplecase peste el și sângele se scutura din bucățile de carne ce atârnau din gâtul calului. Iliescu auzi pași, văzu niște umbre, simți apoi cum e ridicat pe sus de brațe puternice și împins într-un colț al halei, trântit de o ușă, care se deschise și se lovi de perete. La picioarele sale, Iliescu văzu un șir de trepte ce coborau în pământ, către o groapă imensă, nesfârșită, ce părea să ducă până în inima pământului. În mijlocul puțului era o axă de metal și lemn groasă cât zeci de trunchiuri de copac, învârtindu-se zgomotos, din care porneau scripeți și pârghii către pereții laterali, unde Iliescu putu vedea în depărtare, mici și cocoșați, oameni împingând cărucioare, alții învârtind roți dințate care învârteau alte roți mai mari, care, la rândul lor, învârteau altele și mai mari, toate angrenate într-un mecanism complex, uriaș, ce învârtea axul din centrul puțului. Iliescu simți toropeala trupurilor de jos, mirosi duhoarea pământului, auzi frământarea roților. Încercă să se smulgă din prinsoarea celor ce-l împingeau pe trepte în jos. Cobora, se lupta, se smulgea, cădea, îl ridicau, se lupta, cobora. Multe trepte, nu le număra, doar le călca potrivnic. Ajunse la prima platformă și observă catul întunecat care se deschidea într-o parte, ca o grotă în peretele puțului. Sunetele urcau din miezul pământului, mecanică îngropată, dar nu putu vedea nimic în jos – șantierul subteran se pierdea în bezna grotelor, ici-colo doar se vedeau luminile din vârfurile unor făclii și câteva reflectoare masive aruncau fascicule de lumină când pe un perete, când pe altul. Dar atât. În rest, clarobscur și putoare, zăpușeală și gemete.

Se găsi în dreptul unei roți împinse de câțiva bărbați la bustul gol și umbrele îl legară de un lanț, făcându-i apoi semn să împingă de bârna liberă. Iliescu se opuse și una dintre matahale îmbrăcată-n cârpe îl plezni peste față. Sângele îi tâșni pe nas și Iliescu se prăbuși peste bârnă, pielea palmelor sale îmbrățișând lemnul cald și umed.

***

Simți ceva gâdilându-i fața și tresări. Fluturele își luă zborul de pe fruntea lui Iliescu, care sări speriat în picioare. Se uită în jur: era în câmpul de la marginea orașului, la câțiva pași de hală. Își scutură hainele și-și frecă ochii. O luă la fugă către hală și se împinse cu umărul în ușa de fier grea și ruginită. O deschise și privi înăuntru: gunoaie, schele și structuri metalice ruginite, prăbușite, legate între ele cu liane, copaci, tufișuri crescute sălbatic peste tot. Nici urmă de masă, nici urmă de bărbatul cu capul de cal, nici urmă de ușă către un șantier subteran. Ieși din hală și o luă spre oraș pe lângă stradă. Încercă să oprească mașini, dar nimeni nu vru să-l ia. Merse vreo 20 de minute până la prima stație de autobuz și așteptă. Urcă în primul autobuz, unul cu burduf, murdar și gol. După câteva stații urcară oameni. Nimeni nu vorbea, corpurile se bălăngăneau, radioul din cabină se auzea încet.

Iliescu coborî la câteva străzi de casă. Se întuneca grăbit. Se întâlni la scară cu un vecin căruia nu-i știa numele. Îl salută, dar acesta nu-l auzi, scormonea cu o sârmă îndoită prin cutiile poștale ale vecinilor. Iliescu se opri și-l privi: mărunt, cocoșat, împuțit. Plecă. Urcă scările și intră în casă. Auzi vocea Mariei, vorbea la telefon și plângea. Iliescu privi din hol prin geamul de la bucătărie – se întunecase de tot. Intră în sufragerie și se uită la Maria, ascultând cum întreaba de el, suspina și dădea indicații, răspundea la întrebări și asigura (pe cine?) că îl va informa (ce?).

— Dar am venit, Maria. Sunt aici.

Maria se întoarse, dar plângea în continuare. Așeză receptorul la loc și căzu pe canapea, tremurând de plâns și de frig și de frică și de… Și privea spre el, ba nu, privea prin el, plângea și nu-l vedea, își mângâia părul și se legăna ca un copil, privind lung prin el, uitându-se către ușă, unde ar fi trebuit să fie el, dar nu era.

Iliescu se întoarse și merse în camera Iuliei, care stătea la calculator cu căștile pe urechi, așa cum făcea mereu când se temea, când fugea, când se ascundea.

— De ce te temi? Nu te teme…

Se așeză pe pat lângă birou și îi urmări mișcările, părul blond căzând în bucle pe umeri, tremuratul pleoapelor.

— Nu-ți fie frică, Iulia…

Iar Iulia întoarse capul și-l privi. Se opri pentru câteva clipe cu privirea îndreptată spre locul în care era el, apoi ochii îi alunecară în jos, așeză căștile pe masă și ieși din cameră.

Iliescu închise ochii și ascultă sunetele casei.

— Mami?

— Da, puiule, se auzi vocea plânsă a Mariei.

— Tati când vine acasă?

error: Content is protected !!