Sânul

Trecuseră deja două ore de când bărbatul intrase în casă, își așezase diplomatul lângă masa din bucătărie și rămăsese holbându-se în gol la pătratul decupat de deasupra chiuvetei unde, cândva, fusese o placă de faianță. Auzea tramvaiul din stradă, geamurile tremurau la fiecare sfert de oră și el mesteca îndelung la cele trei senvișuri cu cașcaval de pe farfurie. Ceasul ticăia altfel decât la poștă, unde cel din spatele tejghelei avea un pas mai aprig, ca de rădașcă în călduri. Cel de acasă era mai degrabă… oare cum era? se întreba, dar, până să-și răspundă, trecea din nou tramvaiul pe sub geam și gândul se risipea.

Era liniștit. Ca de obicei. Nimic, dar nimic, nu părea că-i va tulbura liniștea antică în care cădea în fiecare după-amiază târzie, încă îmbrăcat în costumul său rămas mic și ponosit, cu ochelarii lui lipiți discret cu bandă adezivă și cu cravata lui, cea cu mici scrisorele albe pe un fundal albastru. Dar, după ce a înghițit ultima îmbucătură din senviș, o furnicătură blândă ca o respirație de copil i-a mângâiat ceafa. S-a uitat în jur. Era ca și cum cineva l-ar fi privit insistent, dar asta era o prostie, o știa sigur, o închipuire perversă, pentru că era singur în casă și așa a fost întotdeauna. Ba mai mult, așa voia să și rămână, deci, oricine l-ar fi privit acum din întunericul moleșit al acelui început de seară, ar fi făcut bine să dispară cât mai repede, altfel… Și totuși senzația plutea în aer în jurul lui: cineva sau ceva îl privea.

S-a ridicat de pe scaun și a început să se plimbe prin casă, pipăind aerul electrizat ca și cum ar fi posedat niște imense antene în frunte, pipăind, pipăind. Și iată că, ajuns în dormitor, aerul îl gâdila și mai tare și putea jura, da, putea jura că de acolo, din dormitor, cineva sau ceva îl privea cu insistență. Privirea i-a căzut asupra tabloului de deasupra patului și a rămas multă vreme privind căprioara adăpându-se din izvor. S-a apropiat de tablou, l-a dat jos din cui și a zâmbit: din perete, un ochi cu irisul verde îl privea blând. Din când în când clipea, se uita în stânga în dreapta, dar, în cea mai mare parte a timpului, îl privea direct în ochi. Și era un ochi frumos, verde ca timbrul de un cent american din 1898, sau ca cel canadian, tot de un cent, dar din 1910, sau ca cel francez de cinci centime din 1907. Se gândi să scoată timbrele din albumul de pe raft, să le așeze lângă ochi și să caute asemănările cu lupa lui cât capul, dar era prea fermecat de micul glob migdalat ce-l privea din perete.

Apoi s-a gândit că unde e un ochi trebuie să fie și restul corpului. S-a așezat pe pat și s-a uitat în jur. Nu i-a fost greu să bănuiască că în spatele șifonierului era ceva și, de îndată ce a mutat mobilierul cu un pas mai la dreapta, a văzut un nas de toată frumusețea, un nas de zeiță grecească, răsărit din perete. Un ochi, un nas, nu, sigur, sigur, mai sunt și… Și a început să mute patul, dulapul, să ridice covorul și nu i-a luat mult să găsească lângă priză o ureche cu un cercel de argint. S-a lăsat pe burtă și s-a uitat în ea: era un pic cam murdară, așa că a dat o fugă până la baie, de unde s-a întors cu câteva bețigașe pentru urechi. Cu grijă le-a strecurat în orificiu și a curățat urechea. I-a șoptit ceva, numai el știe ce, și a chicotit în barbă când puful de pe ureche s-a zburlit în semn de salut grațios, ca o invitație la dans. Dar, undeva, fredona bărbatul, undeva trebuie să mai fie, să mai fie, ceva, da, da, ceva, ceva.

Se învârtea în cerc, ridica de colțurile covorului, se uita sub pat, de două ori, de trei ori, să fie sigur, da, da, pe undeva, fredona, pe undeva mai era ceva. Apoi a văzut pata de pe perdea. A tras perdeaua într-o parte și a zâmbit împăcat: găsise ce căuta. Acolo, în spatele perdelei, un sân perfect cu sfârc umed strălucea în lumina apusului de soare ce pătrundea prin geamul întredeschis. De când nu mai văzuse un sân. Așa că a stat și s-a uitat. Dar de când nu mai mângâiase un sân. Așa că l-a mângâiat. Dar de când nu mai mirosise pielea unui sân. Așa că și-a înfipt nasul în sânul moale și a adulmecat ca un pui de leu înfometat. Și, de ce nu?, de când nu a mai simțit pe limbă gustul unui sfârc transpirat. Așa că a prins cu blândețe sfârcul între buzele sale și l-a molfăit, jucându-se cu vârful limbii în jurul piscului sânului. De când nu mai simțise toate acestea, de când nu mai…

A deschis ochii și a privit câș în stradă, cu buzele încă atașate sânului. Se făcea întuneric cu fiecare clipă. Numai bine, își zise, numai bine. A închis geamul și a rămas în întunericul camerei. S-a gândit puțin. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării în casa lui. Nu atunci, nici altcândva – niciodată. A fugit în baie și s-a întors cu un ghem de vată pe care l-a făcut mic, mic și pe care l-a îndesat apoi în urechea din perete. A pus tabloul la loc în cui, acoperind ochiul. Așa. S-a reîntors la sân și și-a scos mădularul prăfuit de vreme din chiloți. Cu sfârcul între buze, cu nasul adânc înfipt în pulpa sânului și cu o mână pe sân, a început să și-l frece, întâi încet, apoi tot mai tare, până când, nu după mult timp, sămânța-i albă s-a prăbușit cu un poc nerușinat pe covor. Întai a tremurat, apoi a oftat și, în cele din urmă, și-a băgat bucățica amorfă din piele și carne la loc în chiloți și a zâmbit.

O zi frumoasă, gândi, cu adevărat o zi frumoasă. Dar un gust ciudat îi dădea târcoale limbii. S-a strâmbat, apoi și-a spus că nici măcar nu e atât de rău. Și-a apropiat privirea de sânul din perete și a înțeles: din sfârcul întărit se prelingea pe sân un firicel de lapte. Laptele s-a adunat sub sân și a picurat pe covor, amestecându-se cu laptele lui. Luna ieșise pe cer și se spărgea în zeci de mici luni în băltoaca stătută.

Totul mirosea cosmic, a pâine coaptă în cuptor sau a carpetă cu răpirea din Serai. Era bine. S-a așezat în fund, sprijinindu-și spatele de perete. Laptele curgea neîncetat din sânul bogat și îi picura pe umărul drept. Și-a dat sacoul jos și a ațipit sub sânul din perete. A visat că făcea duș și, în locul capului de duș, un penis imens, lung și gros, tot numai vene, ejacula peste el. Își spăla părul cu șampon, poate, sau nu.

Apoi s-a trezit. Era dimineață devreme și îi era frig. Toată cămașa se îmbibase cu lapte. A ridicat privirea: sânul nu contenea să împingă laptele prin sfârcul rozaliu. Îi era foame, așa că a stat minute bune cu un pahar sub sân până s-a umplut cu lapte, pe care l-a turnat apoi peste pâinea cu zahăr din castron. Cafeaua nu ar fi fost nici ea la fel fără lapte. Și, după ce a băut și cafeaua, a așezat un lighean pe covor, în dreptul sânul, iar acesta pompa, pompa, pompa. S-a gândit mult la ce îi rămânea de făcut, până a înțeles: sânul e greu, poate îl doare, e plin de lapte. Copiii beau lapte.

A scos capul pe geam. Bulevardul era o arteră a unui fumător. Privea de sus oamenii grăbiți, amețiți, înrăiți, albi, negri, mov, harnici, urâți, drepți, ciungi, și zâmbea gândindu-se, ca de atâtea ori, că sunt ca niște scoici bine frecate, lustruite pe dinafară, dar deloc bine șterși la cur, cu bucăți mari de căcat uscat prinse în părul dintre buci. Asta îl făcea mereu să zâmbească, dar știa că acum avea altceva de făcut, de gândit, de urmărit. A căutat cu privirea un cărucior pentru bebeluși și, nu după mult timp, l-a văzut în fața unui magazin cu haine pentru copii. Intră, intră, își șoptea în barbă, intră. Și femeia a intrat. Și-a luat sacoul peste cămașa năclăită și a dat buzna afară din casă. A traversat strada și a intrat în magazin. Mirosea a levănțică și un fior i-a trecut peste șira spinării. Printre mamele mâțâite a văzut-o pe cea pe care o urmărise de pe geam. S-a strecurat printre rafturi și umerașe și, când a ajuns lângă cărucior, a ridicat încet și cu grijă ghemul de om adormit în puful roz și a plecat. Nimeni nu l-a văzut.

Când a pus primul pas în scara blocului, a auzit un țipăt ca o ruptură de falie tectonică. A închis ușa în urma lui. În apartament nu mirosea a levănțică. Sânul din perete atârna monstruos sub greutatea laptelui care se scurgea pe perete în râuri subțiri. Copilul a deschis ochii lui mari și l-a privit pe funcționar. A zâmbit. Afară, o sirenă a despărțit bulevardul în două – lacrimi și păr smuls de-o parte, cască-gură și forfotă de cealaltă parte.

Bărbatul l-a dus pe bebeluș la sân și i-a dat să sugă. Copilul respira adânc și sugea cu nesaț din sânul tot mai mare. Când nu a mai putut, și-a smucit capul și un rictus i-a străbătut chipul pufos. Laptele continua să curgă prin sfârcul inflamat. A pus copilul din nou la supt, dar pruncul a început să se împingă cu picioarele și mâinile în sân, să lovească și să plângă. În stomacul bebelușului nu mai încăpea nici măcar o picătură de lapte în plus. Bebelușul plângea și geamul era deschis. Agitat, trecut de toate apele, bărbatul căuta un loc unde să așeze copilul până se liniștea. Nu avusese copii niciodată, nu știa cum să-l facă să tacă, îi veniră în minte tot felul de călușuri, de dispozitive, ba chiar și un cuțit de bucătărie masiv, cu lama lată, cu care tranșa, uneori, vreo carcasă de animal congelată. A deschis, în sfârșit, un sertar al șifonierului, a aranjat câteva dintre hainele dinăutru în formă de pătuț și a așezat bebelușul printre ele. A apropiat sertarul, lăsând un spațiu prin care să intre aerul. Plânsul nu înceta, dar măcar era mai înfundat, ca un gând pervers în biserică.

Tot mai agitat, bărbatul pășea în sus și-n jos prin cameră, ba uitându-se pe geam, ba către sertar, ba la sânul tot mai greu. Se gândi din nou la cuțitul din bucătărie, la șperaclu și vopsea, dar nu ar fi fost în stare, i-ar fi părut rău. Cine mai avea, așa ca el, un sân în perete? Dar laptele curgea și copilul plângea. Bărbatul transpira și un miros stătut se ridica din cămașa lui. Trebuia să facă ceva, dar nu știa exact ce. Și-a adus aminte, așa cum îți aduci aminte în somn, că în apropiere era un părculeț pentru copii, unde mai mergea și el uneori, acoperindu-și goliciunea cu un palton lung și negru.

În câteva minute era acolo și se uita în jur: două bătrâne cu nepoței – prea mari ca să mai sugă la sân, un cuplu cu un cărucior – dar era și un bărbat, nu era bine, câțiva mucoși mai mari care abuzau de tobogan, și trei, ba nu, patru porumbei. Dar apoi a văzut-o: pitită între doi tei, o femeie slabă și mică de înalțime legăna un cărucior.

Bărbatul s-a așezat pe-o bancă și s-a gândit. Era în văzul lumii. Ceva, orice, să o facă să se miște de acolo. Câțiva metri mai spre dreapta era o altă bancă, ascunsă în umbra unor tufișuri dese și înalte. De ce nu s-o fi așezat acolo? Se gândea mult, la multe altele, dar nu toate erau importante. Deodată a văzut-o pe femeie întorcându-și capul când la dreapta, când la stânga. Era roșie în obraji, rușinată de ceva sau de cineva. Femeia s-a ridicat și a împins căruciorul în umbra tufișurilor. Așa, da! S-a așezat. O vedea acum fragmentată, zeci de cioburi printre frunzele tufișului. Da! Da!

S-a ridicat și s-a apropiat și el. Acum o vedea bine. Erau ascunși toți trei, dar numai el o știa. Acum înțelegea de ce s-a retras în spatele tufișului și de ce roșeața îi urcase în obraji: tânăra mamă își scosese sânul stâng și își alăpta pruncul. Întâi s-a făcut liniște în parc, apoi, după ce bărbatul a ridicat bolovanul deasupra capului femeii, s-a făcut liniște și în creierul ei. O liniște ca o plajă părăsită. I-a luat bebelușul amorțit de lapte și a plecat, nu înainte de a strânge blând în pumn sânul femeii. Al lui, cel din perete, era mai frumos, își spuse. Era mult mai frumos. Și cel de-al doilea bebeluș a supt cuminte la sânul din perete până când a strâns din buze, a închis ochii și i-a dat bărbatului de înțeles că nu mai poate.

Dar laptele curgea pe perete. Râuri. Cârpe pe covor. Puțeau. A așezat copilul lângă celălalt în sertar și a scos capul pe geam. Duetul plâns răsuna mut din burta șifonierului. Luna era plină, ca o gaură în cer. Orașul dormea sub privirea bărbatului, colcăind a viață prin canalele și fosele septice numite apartamente, cu termopanele lor ca niște lupe, cu perdele și covoare și cu familii ghemuite în fața televizoarelor. Orașul era plin de prunci, precum și sânul lui, doar al lui, era plin de lapte. Pruncii vor crește și vor conduce orașele către infinit, vor vorbi din balcoane, își vor arăta pulele sau pizdele și se vor pișa pe popor. Vor zâmbi din televizoare și vor mânca mult, vor bea mult, vor vorbi mult, vor iubi mult, vor fute mult. Pruncii dormeau, dar cândva, își spunea, se vor trezi și se vor tăvăli ca scroafele peste oraș, defecând, râzând și iar defecând bucăți întregi de oraș cu puroi. Dormeau pruncii, dar el era treaz și sânul infinit.

S-a întins pe pat. Șoapta orașului, ca un glas sufocat sub perne, se ridica până la el și el privea tavanul pe care se conturau două linii groase, ca două semiluni ce se întâlneau: o gură. Și el a zâmbit și a știut că, de a doua zi, va trebui să caute tot mai mulți prunci, să-i aducă sânului divin, să-i culce pe tronul lor din rufe și să le asculte imnul lor polifonic.

Mâine îmi vei șopti, gândi bărbatul, mâine buzele ți se vor dezlipi și-mi vei șopti și-mi vei cere și eu îți voi oferi. Mâine mă vei săruta și vei săruta toți pruncii orașului tău, aduși la sânul tău ca la izvor de apă vie. Mâine voi fi al tău, prințesa mea beton-armat, comoara mea de gips, regina pereților mei eterni.

Mâine.

error: Content is protected !!