Scrum

— Șșșșșt! Ai auzit?

Cami îl privi și dădu din cap că nu. În afară de stropii ce se desprindeau de vârful robinetului și picurau în cadă, nimic nu se auzea în apartament. În ciuda vechimii, mobilele nu trosneau, conductele nu mugeau pe sub perete, paturile nu scârțâiau. În liniștea nopții doar apa din jurul lor se auzea clipocind când unul dintre ei ridica un braț sau un picior. Picăturile de apă, născând cercuri printre ei și atât.

— Ce să aud? întrebă Cami.

— Șșt!

— Puiule, mă sperii. Termină! zise și se apropie de el, țuguind buzele a sărut.

— Nu, nu, pe bune, zise el, chiar nu ai auzit?

— Ce să aud, mă?

— Un sunet, așa, ca de chibrit aprinzându-se, din cameră, sau de pe hol.

— Eh, chibrit. Nu are cum. Ușa e încuiată. Imposibil. Sărută-mă acum și taci cu prostiile astea.

El zâmbi și o sărută lung. Buzele ei calde, transpirate, sugeau din buzele lui. Ea își adună picioarele sub corp și îl îmbrățișă, împingând apa, toată valuri, valuri, peste marginea căzii.

— Ups.

— Hmm, nu-i nimic, vino aici!

S-au sărutat multă vreme, palmele lor mângâind pielea celuilalt pe sub apă – era cald, era bine. Broboane sărate se adunau pe bărbii, le ștergeau cu buzele, cu limba. Palma ei dreaptă coborî de pe umăr pe piept, de pe piept pe abdomenul ferm, șoldul, apoi pulpa, oprindu-se pe lunga cicatrice încă mov ce-i brăzda piciorul drept de la bazin la genunchi. Dar nu cicatricea era problema, o putea ascunde ușor, chiar și pantalonii scurți o mascau cu succes, ci craterul hidos din bărbie. Se refăcuse bine, pielea feței îi îmbrățișase blând grefele, dar osul nu mai putu fi reparat. Sau ar fi putut, Cami tot insistase atunci la spital, dar Ig, bandajat tot – doar ochii sticleau prin fașă –, îi șoptea că nu se poate, e prea scump. Și așa a rămas, după cuvântul lui.

Lui Cami îi era milă de el – ceva ce el simțea și disprețuia profund în zilele ploiase, în săptămânile proaste, în nopțile febrile –, și, dacă ar fi putut, ar fi dat timpul înapoi, nu l-ar fi lăsat să plece, nici pentru toți banii din lume. Și ce dacă erau săraci? Și ce dacă nu aveau cum să-și permită un apartament cu două camere? Pântecele ei mai putea aștepta, așa cum a și făcut-o până la urmă. Nimic nu-i mai putea șterge din memorie nopțile scufundate în teamă și-n transpirație rece, zilele în preajma telefonului, știrile de la televizor cu vreo nenorocire în Irak, trupele noastre, trupele noastre, în sus și-n jos, teama de-al aduce acoperit cu un steag… Gândul trecu peste ea cu un fior rece, chiar și acolo, în cada fierbinte. Îl luă în brațe și-l sărută mai aprig, pe buze, pe gât, sugându-i urechea, sărutându-i pleoapele închise, gemând a plăcere și a durere, mângâindu-i în tot timpul acesta rana de pe pulpă ca pe un pui de câine călcat de mașină, doar-doar s-o vindeca de tot, doar-doar s-o trezi la viață.

Gemea tot mai tare, dornică și amețită în aburii căzii, când el își trase capul într-o parte și îi acoperi buzele cu degetul arătător al mâinii stângi, cea dreaptă oprind mângâierea subacvatică a pulpei.

— Acum ai auzit?

— Iar?

— Da, un chibrit, jur. Stai, zise el și se ridică din cadă. Apa se scurgea de pe pielea lui ca de pe versanții unui munte, râuri, râuri printre mușchi, câte un strop prindea în cădere lumina lumânărilor de lângă cadă. Întinse mâna după prosop și ieși din apă.

— Hai, mă… se plânse ea. Nu acum, ți s-a părut.

— Nu, nu, lasă-mă. Vin imediat, nu ieși.

— Bine, șopti ea, și mai are dracu’ chef după…

El aprinse lumina și se șterse de apă, dar numai pe picioare, în grabă, apoi își strânse prosopul în jurul șoldurilor și ieși pe hol. Apartamentul, prea mare pentru două persoane într-un concediu scurt la Budapesta, era adâncit în beznă. Din stradă se ridicau voci, spuneau ceva, apoi tăceau. În hol era liniște. În bucătărie la fel. Pașii lui uzi lăsau urme pe parchet. În cameră nu era nimeni. Se întoarse și intră în sufragerie. Nimic. Liniște. Trase aer în piept – nici urmă de miros de ars. Știa mirosul acela mai bine decât și-ar fi dorit. Cunoștea mirosul de cauciuc ars, de haine arse, de fân ars, de lemn ars, de praf de pușcă ars, de carne arsă… Deschise ușa de la balcon și ieși. Se sprijini de balustradă. Era o noapte caldă, dar care se lăsa rece pe pielea lui udă. Scutură fiorul și intră în casă. Poate că exagera, se gândi, dar niciodată nu poți fi prea precaut, nu? Înainte da, acum nu, cu siguranță nu. Nimic nu mai era ca înainte, se gândi intrând în baie și lăsând prosopul să cadă.

— Ai avut drept….

Dar cada era goală. Apa calmă.

— Cami! strigă.

Se întoarse brusc, piciorul îi alunecă într-o baltă de apă. Un junghi porni din pulpă către cap, piciorul îi cedă și durerea îl arcui. Căzu strâmb, dureros, se ridică însă grăbit și o luă la fugă pe hol, dezbrăcat și turbat, traversă bucătăria, dădu buzna în cameră.

— Cami!

— Hei, hei… puiule… te-ai speriat!? întrebă de pe pat, goală.

— Cami…

— Nu am vrut, gata, zise ea și-l luă în brațe. Am vrut să te surprind, să te aștept… Gata, puiule.

El tremura și ochii îi fură năpădiți de lacrimi. Ea îl sărută pe frunte și-l mângâie și-l trase cu ea între așternuturi. Apoi căzură și uitară.

***

De dimineață fură treziți de sonerie. Alarma telefonului sunase, dar, cumva, adânciți în somn, o închiseseră fără să deschidă ochii. Cele două cupluri cu care veniseră la Budapesta (Robi și Cătălina, Christian și Ada) nu mai avuseseră răbdare și coborâseră să-i trezească sunând prelung la sonerie și bătând în ușă. Ig, cu pleoapele lipite, se târî până la ușă și o deschise.

— Ce faci, bre, zise Robi, ai fost prea harnic azi-noapte?

Cătălina îi dădu un cot iubitului și zise:

— Hai, trezirea, ne așteaptă Dunărea.

— Scuze, zise Ig și îi invită înăuntru. N-am auzit alarma. Cami, hai că au venit băieții!

— Și fetele, făcu Ada.

Cami ieși din cameră în pijamale, părul răvășit, cute pe față, ochii roșii.

— ‘Neața, zise trecând în fugă pe vârfuri printre ei. Fă-le o cafea, Ig. Fac și eu un duș rapid și vin.

— Am băut deja, zise Cătălina.

— Lasă că mai beți una, zise Ig.

— Vai, voi aveți balcon!

Și toți se duseră la aer să aștepte cafeaua.

Robi vru să vadă statuia lui Attila Jozsef, dar, ajuns în fața ei, nu i se păru ceva special. Vru să recite ceva, dar nu mai ținea minte niciun vers, așa că se mulțumi să facă o poză, imitând poziția poetului și declamă satisfăcut:

— Bun, acum să mâncăm!

Găsiră un restaurant pe lângă piața Kossuth. Prețuri cam mari, dar nici unul dintre ei nu vru să recunoască. Comandaseră și căzură apoi toți într-o liniște profundă timp de câteva minute, calculând în minte bugetul zilei.

— La voi pe etaj se fumează? întrebă Ig și luă o gură de bere.

— Nu, că nu ne lasă… cum o cheamă?

— Agatha, zise Cătălina.

— Așa. Nu ne lasă, zise Robi. Dar bine zici, spuse și-și aprinse o țigară.

— Eh, nici pe noi nu ne lasă, zise Ig, dar tot fumăm.

— Pe mine nu mă lasă Cătă, zise Robi.

— Dacă ne-a rugat să nu fumăm în casă, nu fumăm în casă, zise Cătălina.

— Bine, bine… De ce întrebi, Ig?

— Doar așa. Nu contează.

— Ciudatule! zise Robi.

— Faza e, interveni Cami, că azi-noapte i s-a părut că aude cum cineva aprinde chibrituri.

Și Cami făcu un gest cu mâna în dreptul tâmplei și fredonă coloana sonoră din Dosarele X.

— Dudi, dudi, du dididi…

— Da, cred, zise Christian, se aprinsese focul pasiunii.

Râsete. Chiar și Ig râdea.

— Hai, lasă vrăjeala, zise el, că n-ai auzit tu că ești surdă, de aia. Dacă te-ai fi spălat în urechi, ai fi auzit.

Din nou râsete. Ciondănelile lor făceau mereu deliciul oricărei excursii.

— Bine că auzi tu cu toate bombele și nisipul din urechi, zise Cami. Când strig după tine în casă te faci că nu auzi, râse Cami.

Dar de data asta nimeni nu râse și zâmbetul de pe fața lui Cami se șterse. Momentul stânjenitor fu repede acoperit de farfuriile pline cu mâncare aduse de ospătar și, la scurt timp după, toți cei șase se afundară în felul unu, felul doi etc. Se uitau prin geam la trecători, la tramvaie, la mașini. Turiști cu rucsace în spinare. Localnicii erau ușor de recunoscut. Lejeritatea cu care acceptau că trăiesc într-un oraș atât de plin de comori pe o rază atât de mică li se citea în pași, în ce lăsau în urma lor, în bănuiala dispariției lor atât de firești pe după colțuri, prin ganguri, prin clădiri ce miroseau a vechi, a imperii și a bătălii. Cei șase români sorbeau bere germană și mâncau paella și pizza într-un restaurant irlandez din inima Budapestei cu ospătar negru. Pe undeva era și Dunărea. Ea le văzuse pe toate.

— Frumoase unguroaicele astea, zise Christian uitându-se prin geam.

— Și ungurii, adăugă imediat Ada, fără să ridice ochii de pe felia de pizza.

— Da, dar nu sunt așa în formă ca mine, zise Robi care avea peste o sută douăzeci de kilograme.

De data asta râseră toți. Râseră și ospătarii din spatele barului, dar din cu totul alte motive, cu siguranță.

***

Întuneric. Miros de fum. Deschise ochii: nimic. Clipi de câteva ori și forme vagi începură să-și dicteze contururile în noapte. Chipul ei. Mirosul ei. Miros de fum. Se ridică și-și aminti unde era. O căută – corpul ei, ascuns în așternuturi, fierbinte, scufundat în somn. Nu o vedea, știa însă că e acolo, amorfă în spatele plăpumilor albe, ridicându-se, respirând. Trase aer în piept. Adânc. Și mai adânc. Miros de fum – opri aerul în plămâni – închise ochii – expiră – deschise ochii. Ieși din cameră, privi în jur: bucătăria în beznă, doar câteva puncte roșii în întuneric, un întrerupător, poate. Intră în hol, degetele sale mângâiau pereții de-o parte și de alta, câteva lumini se înfoiau jos în stradă, apoi dispăreau. Pașii îl duseră în baia mică. Aprinse lumina și se privi în oglindă, încercănat, întunecat. Riduri îi brăzdau fruntea ca tranșee. Sub ochi, pungi cenușii ca nori de furtună așteptând să se dezlănțuie. Ochii îi erau două mici cadavre uitate pe câmpul de luptă, sânge închegat și noroi în păr. Când clipea, cobora noaptea peste ele, apoi le aducea la lumină la fel de hidoase, la fel de descompuse. Barba ca un batalion, zeci de mii de soldați scunzi așteptând tăierea, porci în abator, jumătăți, jumătăți, atârnați, descârnați. Își trecu mâna prin păr, peste micii peri din barbă, peste ochi, explozii de lumină se întindeau pe retina întunecată, apoi din nou becul și oglinda din fața lui, care îi aminteau de diminețile irakiene, pline de praf și răcoare, în care îi apărea Mircea în spate, mereu cu o țigară aprinsă în colțul buzelor, zâmbind, spunând ceva, mereu spunând ceva cuiva. Acum oglinda îl arăta numai pe el, fără urmă de Mircea, cel aflat sub pământ, trimis acolo în misiune specială de către o mină antitanc. Explozia reveni, praful se stârni în baia neîncăpătoare și mirosul de fum și carne arsă se ridică din podea. Închise ochii. Cicatricea de pe picior ardea. Strânse din pleoape și din dinți și-și spuse că nu e adevărat, că totul trecuse, că totul avea să fie bine. Rămase așa o vreme, captiv în bezna interioară, apoi deschise ochii și se privi din nou: bărbia strâmbă, ciobită. Reflexia îl privea adânc. Întinse mâna și deschise dulăpiorul de ușa căruia era atașată oglinda. Dulăpiorul însă nu avea rafturi, nu avea nici placă în spate, ci dădea într-o gaură în perete. Se ridică pe vârfuri și privi prin spațiul deschis, lat: un horn înalt, o coloană vertebrală a clădirii din care se ridica un înecăcios miros de fum de țigară. Băgă capul și se uită în sus (nu te uita în jos!). Nu-i vedea capătul, se pierdea în negura altor etaje, dar când se uită în jos (nu te uita în jos!) le văzu: câteva persoane, toate numai zdrențe, stăteau pe cadavrele altor oameni, îngrămădiți, și se uitau în sus la el. Nu ziceau nimic, doar priveau cu albul desăvârșit al ochilor plezniți și stăteau nemișcați. Pielea le era arsă, unele membre le erau cu totul carbonizate și câte un scalp sau câte un umăr încă mai ardeau mocnit, mici puncte roșii tremurau aprinse în cenușa pielii. Ieșea fum din ei și, în liniștea nopții, sfârâitul jarului din corpurile lor se auzea limpede. Își retrase capul repede și închise dulăpiorul. Chipul său îngrozit, palid, îl privea cu ochi mari străbătuți de vene, crăpați. Stinse lumina și ieși în hol, străbătu bucătăria, intră în cameră și se așeză în pat lângă Cami. Îi ascultă respirația ca o adiere de vânt printr-un pod vechi, se încălzi sub plapumă, cuibărindu-se între sânii ei, tremurând, așteptând. Privi îndelung în tavan (jăraticul, ochii aceia albi, degetele acelea carbonizate), până când, spre dimineață, căzu într-un somn numai al lui, în care se întâlni cu Mircea într-un apus de soare irakian, galben, portocaliu, cu muezini în minarete, cu praf și cărăbuși.

***

Dimineața veni peste el ca o aripă de vultur, se trezi brusc, sufocându-se. Ea dormea lângă el liniștită, strângând perna la piept. Își frecă ochii și se ridică din pat. Merse la geam și trase de perdele. Din gura de metrou se revărsau râuri de oameni care se împrăștiau apoi în toate direcțiile prin piața Nyugati. Se uita la ei întrebându-se ce gândeau și cum trăiau fără să știe de existența lui, a celorlalți, aflați și ei în spatele perdelelor, mii de oameni necunoscuți, cu viețile lor necunoscute, niciodată aflate. Aveau să fie pentru el mereu marele mister: necunoscuții din spatele perdelelor. Sau cel puțin așa îi plăcea să creadă. Casele necunoscute către care se îndreptau anonimii ce dispăreau prin mici străduțe cu terase pline și ele cu necunoscuți. Nici ei nu vor ști de el, de Mircea, de nopțile lor pline de teamă și de pălincă de acasă, nici ei nu vor ști de coșmarurile sale, de șanțul din pulpa sa, de bărbia ciobită, de corpul sfârtecat al lui Mircea, de tonele de pământ peste bucățile rămase din el. Nu le păsa. Lui de ce i-ar păsa de ei?

Deschise geamul și zgomotul străzii pătrunse în cameră. Cami se foi în pat. Inspiră mirosurile orașului și-și aminti visul. Încercă să-l reconstituie cu ochii închiși: întunericul apartamentului, mirosul de fum, baia, oglinda, chipul lui ca un câmp de luptă (zâmbi). Numai ciudățenii, își zise. Hornul. Spațiul acela ascuns în inima clădirii. Numai și numai ciudățenii. De atunci, de când îl văzuse pe Mircea explodând în mii de bucăți, nu mai avusese o singură noapte liniștită. Una singură, atât își dorea, nu mai mult, una.

Căscând, intră în baie și se uită în oglindă. Ar fi ceva…, gândi și zâmbi. Ezită o vreme. Se spălă pe dinți, pe față, vorbi reflexiei sale:

— Ei, nu fi prost!

Apoi deschise ușa dulăpiorului și împietri: în fața lui era gaura din perete, peretele gri, bezna de sus și cea de jos. O mică rază de lumină se strecura de undeva de sus, aprinzând firele de praf ce pluteau în aer. Nici urmă de oameni jos, în horn, dar baia se umplu de miros de scrum de țigară.

*

— Ce are? întrebă Robi.

— Nu știu, răspunse Cami, s-a trezit cu fața la cearșaf. Îi trece lui până deseară.

Stăteau la coadă să intre într-un mic vapor cu care urmau să facă un tur pe Dunăre. Ig era la câțiva pași de ei, privind către podurile din depărtare, căzut pe gânduri, cu mâinile în buzunare.

— Bre, cin’ te-a supărat? strigă Christian, dar Ig nu se urni.

— Lasă-l acum. Îi trece lui, șopti Cami.

Le venise rândul și intrară în vapor. Se așezară și, după anunțul în șapte limbi, vasul începu să se miște. Niște tinere plimbau tăvi cu băuturi, ghidul vorbea, valurile Dunării se frământau. Picura ușor, dar nu pentru mult timp. Soarele ardea cu tărie prin geamurile de deasupra capetelor lor.

Lui Cami îi vibră telefonul din mica geantă pe care o țineau între ei. Simți și el vibrația, dar nu zise nimic. Cami tăcu și ea și Ig se duse cu gândul la nopțile reci ale Irakului, în care încerca să dea de ea, cuprins de panică și deznădejde, și telefonul suna, suna ca muzica sferelor de deasupra capului său în nopți înstelate, suna și ea nu răspundea. Aștepta să vadă dacă duce mână la telefon, dar Cami se făcea că nu simte nimic. Dacă am simțit eu, se gândi, a simțit și ea, doar că ea evită să verifice. Și din nou amintirea neagră, rece, teama.

— Tot nu vrei să-mi zici ce ai pățit? întrebă Cami.

— N-am ce să zic. Nu am dormit prea bine.

— Ai visat ceva?

— Nu.

— E din cauza mea?

— Nu.

— Dar ce ai?

— Nimic, lasă-mă!

— E una din zilele alea…, zise ea.

— Da, exact! E una din zilele alea.

— Aș vrea să nu le mai ai.

— Și eu aș vrea multe.

— Da? Ca de exemplu?

— Hai… știi ceva?

Șopteau, dar o femeie din față se întoarse și îi privi mustrător.

— Dacă îi lipesc una…, zise Ig.

— Hai, potolește-te! Când ai tu o zi proastă, trebuie să sufere toți. Dacă e ceva, discutăm acasă. Acum fă bine și potolește-te și nu te mai purta ca un copil.

El oftă.

— Da, continuă ea, avem responsabilitatea unui grup acum. Nu le poți strica concediul altora, doar pentru că ai dormit tu strâmb. Dacă ai ceva să-mi spui, o faci acasă. Dacă nu, revino-ți! Altfel o să…

— Ai un mesaj, îi reteză Ig vorbele.

Ea tăcu și privi prin el, pe lângă el, pe undeva, nu se știe unde, prin apa Dunării, sub ea, în beznă. Nu-i răspunse, dar nici nu-și duse mâna la geantă șă-și verifice telefonul. Se lăsă tăcerea între ei, doar valurile zbătându-se sub vapor și glasul ghidului se mai auzeau. Trupul dezmembrat al Budapestei de-o parte și de alta și între ei doi prăpastia. Se întâmpla uneori, cădea o umbră asupra lor, pe neașteptate, o tăcere cu zimți. Ca acum.

Până seara nu-și mai vorbiră. La culcare o întrebă:

— Mi-ai povestit tu cumva ieri despre hornul din spatele oglinzii din baie?

— Horn? Nu. Ce horn?

Dar nu mai răspunse și se prefăcu că doarme.

***

Îl trezi mirosul câteva ore mai târziu. Pe sub ușă se strecurau limbi de fum și o lumină blândă se întrezărea pâlpâind de cealaltă parte. Se ridică grăbit și ieși din cameră – în capătul holului ardea ușa băii.

— Cami! Scoală-te! A luat foc!

Cami sări îi picioare.

— Ce? Cine?!…

Părul răvășit îi acoperea fruntea și dădea din brațe luptându-se cu ceva în întuneric.

— Cine?… Unde?!…

Ig o lăsă în cameră și fugi către baie.

— Ieși din casă! strigă către dormitor. Ieși afară!

Fumul se îndesa în hol. Ig se aplecă, se apropie de baie și se uită înăuntru. Perdeaua de la duș și prosoapele ardeau, ardea și plasticul colacului de toaletă, bucăți din el picurau pe gresie. Dar fumul gros nu se ridica din plasticul topit, nici din prosoape, ci dintr-o grămadă din mijlocul băii. Era un munte de haine, zdrențe care nu-i aparțineau nici lui, nici lui Cami, pe care nu le recunoștea, dar un munte care se mișca… Ceva se târa pe sub acele haine, ceva purta focul încet într-o parte și-n alta – ceva viermuia sub acel munte de foc. Îngrozit, Ig făcu câțiva pași înapoi și simți cum se lovește de un perete fierbinte. Se întoarse și văzu că porțiuni largi din tapet erau deja cuprinse de flăcări și bucăți din el atârnau. Ardea și masa din bucătărie și lemnul dimprejur trosnea. Nu mai vedea bine, fumul era des și înecăcios. Tuși și încercă să o strige pe Cami. Aerul fierbinte îi pătrunse în gât și-l opri. Ochii îl usturau, lacrimi îi curgeau pe obraji. E un foc mare undeva, se gândi, e prea mult fum, prea fierbinte aerul. Dar nu deslușea ce putea arde atât de intens, singurele flăcări pe care le vedea veneau din bucătărie și din baie, unde se târa acea movilă dezgustătoare… Dacă ardea și în cameră?

— Cami! reuși să strige, dar nu primi răspuns. Ai ieșit din casă?!

Ceva explodă în bucătărie. Focul se înteți și umplu tot spațiul dintre el și intrarea în cameră. Se culcă la podea și se gândi. Ușa bucătăriei luă foc la un metru de el. Nu avea unde să mai meargă, era prins între două focuri, captiv în fum ca într-o pânză de păianjen.

— Cami! strigă. Mă auzi?

Dar nimic nu se întorcea din cameră, nicio voce. Doar pocnetul lemnului și vuietul focului ce devora în pântecele sale fierbinte bucăți din casă.

— Cami! Fugi!

Deodată auzi un trosnet. Deasupra sa grinda plezni și se prăbuși încinsă peste el. O pătură de aer fierbinte îl înveli și flăcările începură să muște din el, din periferia trupului său, degetele de la picioare, de la mâini, apoi spatele, părul. Nu se putea mișca, grinda îl țintuia la podea. Pielea făcea bășici, bășicile se spărgeau, lichidul se scurgea din ele și se evapora.

— Cami! urlă în timp ce pielea i se înnegrea și părul îi ardea în flame, ca mici explozii solare.

Simți apoi palma neagră a focului acoperindu-i fața. Ochii i se albiseră și el striga după ea și se zvârcolea între grindă și foc și nu încetă să strige nici după ce îi plezniră globii oculari și apoi se lăsă frigul și gheața morții îi răcori rănile adânci și totul era rece și totul era negru și totul era gol.

***

O voce, apoi ceață. O mână, apoi mișcare. Vocea avea consistența norilor și se amesteca cu ceața din fața lui. O smucitură. Un balans ca pe un râu într-o junglă deasă.

Eeeeee…, se pierdea în desiș.

Treeeee…, se evapora printre tufișuri.

Heeeeeii…, șoptea apa de sub el, limpezindu-se.

— Hei! Trezește-te!

O palmă îl smulse din jungla amorțită și-l aduse la lumină. Cami stătea aplecată deasupra lui și-l zgâlțâia.

— Trezește-te! Ce cauți aici?

El o privi nedumerit și clipi des, încercând să-și risipească ceața ce-i acoperea pleoapele. Se uită în jur: era în baie. Adormise acolo, pe gresie. Era gol, cu capul sprijinit de cadă. Își duse mâna la ceafă, pipăi, însă nu simți nici urmă de sânge. Nu se lovise la cap. Deci nu căzuse. E posibil să se fi așezat pe jos și să fi adormit? Dar cum? De ce? Gol?…

În timp ce gândea toate astea, Cami îl ajută să se ridice, neîncetând să-l întrebe ce căuta acolo. După câteva clipe o auzi și deschise cu greu gura:

— Nu… nu știu…

Și așa și era. Adevărul era că nu știa. Nu știa când a ajuns acolo, nici cum și nici cât timp a stat lungit pe gresia din baie.

— Ai leșinat? îl întrebă Cami.

— Nu. Nu cred… nu știu, de fapt…

— Cum nu știi?

— Habar n-am, Cami.

Își frecă ochii.

— Nu știu…

Ea se ridică și făcu un pas în spate.

— Ce e? întrebă Ig.

Ea ridică arătătorul mâinii drepte și, fără să scoată un cuvânt, arătă spre mâinile lui. Ig se uită la palmele sale: erau murdare, acoperite cu o peliculă neagră ca pucioasa.

***

Câteva ceasuri mai târziu erau amândoi într-o cafenea, doar ei doi, în liniște, în fața fiecăruia câte o cafea fierbinte, neagră ca tăcerea dintre ei. Nu fusese nevoie să le spună celorlalți că au nevoie de câteva ceasuri singuri, să vorbească, să pună întrebări și să răspundă. Fiecare. Pe rând. Nu scoseseră o vorbă despre bizarul incident nocturn, însă ceilalți au citit în tăcerea ei și în rătăcita lui încruntare un junghi, un spin între ei. Ceilalți s-au dus la băi, să se spele, să fie curați.

— Nu poți pretinde că nu știi cum ai ajuns acolo, zise ea. Nu cred.

Tăcere. Cafeaua se răcea încet, pe nebănuite.

— Dacă e așa cum spui, că nu știi, înseamnă că ai căzut și ai uitat și atunci trebuie să mergem la un medic, poate ai…

— Nu am căzut, zise el fără să ridice ochii din cafea. Nu am urme.

— Nici nu trebuie, Ig. Poate că ți-ai zdruncinat creierul. Trebuie să…

— Nu mergem nicăieri.

— Ignațiu! Înțelege că nu e de glumă. Nu vreau să pățești ceva.

— Ce îngrijorată ești.

Îl privi o clipă, apoi zise:

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că nu mai poți tu de grija mea.

Nu era agresivitate în vocea lui, nu era pofta unei harțe. Ironie? Poate, un pic. Melancolie? Da, o umbră de melancolie ca un nor gros deasupra lor. Era ca și cum gândea nu cu creierul, ci cu un alt organ, unul necunoscut, unul ascuns. Era ca și cum gândea cu creierul altcuiva – cineva închis în trupul lui, ferecat, legat în lanțuri.

— Ce-i cu tine? îl întrebă ea. De când am ajuns în Budapesta te comporți ciudat.

El tăcu și-și privi palmele.

— Pe unde ai umblat?

— Nu auzi că nu am umblat pe nicăieri? Am dormit.

— În baie?

— Așa se pare.

— Ig, mă sperii. Tu ai pățit ceva. Mă îngrijorezi.

— Așa prost ai putut tu să dormi aseară, așa îngrijorată…

— Ig, dacă ai ceva să-mi spui, zise ea, fă-o! Nu mă lua cu ironiile astea! Sunt soția ta și-mi fac griji.

— Dar când eram în Irak?

Ea ezită, apoi zise:

— Ce? Ce când erai în Irak? Eram acasă, soție singură. Te așteptam. Care e faza?

— Singură.

— Da, singură! ridică glasul și câteva persoane de la alte mese priviră către ei. Singură!

Știa și ea și știa și el că nu era cu totul adevărat, dar, cu toate astea, simțea că e îndreptățită să spună asta. Singură, da, singură fusese, chiar dacă nu mereu, și asta era ceva ce nu-și putea ierta. În adâncul sufletului ei fusese singură, pentru că el era bărbatul ei, omul ei, pe el îl iubea, pentru el se născuse și pentru el avea să moară. Așa gândea. Așa trebuia să gândească. Așa trebuia să creadă pentru a se ierta, pentru a uita, pentru a arde totul, pentru a-și justifica faptele. Dar el nu știa toate astea, așa că o spunea, nu, o striga în cafeneaua aceea ungurească de cartier:

— Singură! Singură!

— Nu striga, i-o reteză Ig. Lasă isteriile.

— Nu-mi spune ce să fac! Ba că-mi fac griji, ba că nu-mi fac, ba că sunt isterică. Ce-i cu tine?

Tăcere.

— Deci nu vrei să-mi zici de unde aveai negrul acela pe mâini. Nu vrei să-mi zici ce ai făcut azi-noapte, de ce te-am găsit gol în baie. Ok… Bine…

Vorbise tare și sacadat. Se uita în jur, degetele loveau farfurioara de sub ceașca de cafea.

— E nedrept, zise ea, e nedrept să te porți așa, să te închizi în tine când vreau să te ajut, mai ales că văd, văd limpede că ai ceva, că s-a schimbat ceva, că îmi ascunzi ceva. Ceva s-a întâmplat cu tine de când am ajuns aici…

El nu avea de gând să mai ridice ochii de pe suprafața neagră a cafelei. Știa că, dacă o făcea, dacă ochii li se întâlneau, ar fi fost tentat să urle, să o numească o ipocrită și să-i arunce cafeaua în față, să-i fluture telefonul mobil prin fața ochilor, să strige: Și tu?! Și tu ce-mi ascunzi?!

Ea își așeză palma peste mâna lui stângă și el își smuci brațul atât de tare și atât de brusc, încât ceașca se vărsă și fața de masă se înnegri cu repeziciune. Săriră amândoi în picioare, ferindu-se de pata neagră ce creștea. Rămaseră uitându-se unul la celălalt. Cuplurile de la celelalte mese îi urmăreau cu zâmbete ironice pe față. Nu, relațiile lor nu vor deveni niciodată așa, mâinile lor nu vor dărâma niciodată cafele și ochii lor nu vor scăpăra niciodată ca ai celor doi care stăteau în picioare tăcuți, privindu-se ca niște străini care, nu se știe cum, au ajuns să se cunoască prea bine.

***

Nu putea dormi. Stătea în dreptul geamului, țigara în mână, străzile nestârnite. Trăgea din țigară și punctul roșu se aprindea în întuneric. O privea cum doarme. Respira încet, lent. Auzea fluieratul fin al nărilor de printre perne și plăpumi, dar ea rămânea nevăzută, ascunsă undeva în bezna camerei. Trăgea din țigară și asculta. Trăgea din țigară și se gândea și se vedea trăgând din țigară. Se vedea cu picioarele încrucișate, sprijinit de fereastră, cu mâna stângă afară, pe pervaz, cu dreapta ducând țigara la gură. Se vedea scrumând, apoi țigara se întorcea între degetele mâinii drepte și globul roșu de foc se aprindea. Se vedea respirând. Se vedea așteptând. Se vedea aruncându-și țigara și frecându-și ochii. Se vedea închizând cu grijă geamul și îndreptându-se către pat. De aproape o putea vedea – respirația legănată și moale ca o caravană în pustiu avea acum un corp. Îi vedea chipul inert, cerat, cu o pojghiță fină de sudoare. Vedea pumnul ridicat. Căzu. Sunetul? Ca atunci când trântești bucata de carne pe masă înaintea tranșării. Buf!

— Ce…

Cami deschise ochii. O nouă lovitură căzu și de data asta o nimeri în nas. Așternutul alb se înroși.

— Ig… Aaaauuu… Ce…, încercă să zică ceva dar cuvintele îi erau ca picioarele unui gândac cu burta în sus – incerte, agățându-se de viață. Ig! Termină…

Dar Ig nu se oprea. Se vedea neoprindu-se. Își ridicase genunchiul drept lângă ea și îi țintuia umărul cu mâna stângă. Pumnul drept cobora și urca. În frunte. În ochi. Pielea crăpa. Sângele țâșnea.

— Ig! urla Cami, dar Ig lovea. De ce… de ce…

Plângea între lovituri și încerca să se ferească. Pumnul lui Ig căzu de câteva ori pe lângă capul lui Cami, lovind sec perna. O prinse apoi de păr și o trase din pat. Se vedea trântind-o pe jos.

— Ig… te rog…, plângea Cami.

Ig nu zicea nimic. O prinse de păr și o trânti din nou de podea. Un picior în burtă îi spulberă cuvintele lui Cami și îi tăie respirația chiar când vru din nou să spună ceva, dar Ig nu simțea milă, nu oferea compasiune în acea noapte maghiară, nu, Ig oferea pumni și picioare, ură și frântură.

Cami plângea în surdină, strigând în gând, implorând și înjurând undeva în ea, în golul ei, în peșterile ei surpate. Ig se văzu lovind-o în spate, apoi își dădu tricoul jos. Se făcuse dintr-o dată prea cald. Cami plângea pe covor, scâncind, gemând. Ig rămase la bustul gol, apa curgea fluviu de pe el. Se făcu cald, fierbinte. Privi în jur și văzu cum se scorojeau pereții de toropeală, tapetul cădea în fâșii și un miros de carne pârlită îi invadă nările.

Vedea toate acestea în acea noapte fierbinte, limpede, și-și frecă ochii să alunge imaginea ei de pe podea, Cami scuipându-și dinții, nu prea departe, din lipsă de suflu.

Dar ea era pe pat. Dormea goală sub așternut și visa, probabil, ceva frumos. El își aruncă țigara pe geam și se strecură lângă ea. Cami gemu și-l luă în brațe. El îi privi chipul complet și complex, care, cu câteva clipe mai înainte, în mintea lui, tocmai fusese transformat într-o pastă roșie, albă, mov.

Făcură dragoste – ea adormită, el mult prea conștient.

***

Pe podurile Budapestei băteau vânturi încălecate. Ig era la câțiva pași în fața lui Cami, vorbind cu Robi. Din când în când se întorcea și se uita după Cami, care discuta aprins cu Ada. Ea nu-i întorcea privirile, se simțea bine, era bine pe poduri, între Buda și Pesta, era bine acolo, departe de țară. Ig însă nu era atent, poveștile lui Robi treceau pe lângă el ca niște gloanțe, abia ratându-și ținta.

— Ce-ai? îl întrebă Robi. Ce-i cu tine?

— Hm? făcu Ig. Poftim?

— Păi eu îți povestesc aici treburi și tu ești plutaș pe Dunăre.

— Hai, mă, am fost atent.

— Eh, ai fost. În fine…

— Hai, mă, zi, că te ascult.

Robi își continuă istorisirea, ceva despre o motocicletă pe care intenționa să și-o cumpere. Mesteca povestea asta de câțiva ani, îl tot amenința că-și cumpără motocicletă, că…

Dar din nou Ig se întoarse și o surprinse pe Cami verificându-și telefonul, apoi lăsându-l să alunece delicat la loc în geantă.

Bătea vântul. Și-au încheiat gecile.

— În plus, continuă Robi, oricum vând rabla asta, numai nevastă-mea ce mai trage de mine să o țin, dar îmi bag picioarele, să mai ia și autobuzul. Pe bune, că de când…

Ig se întoarse. Cami nu-l privea. Ținea din nou telefonul în mână. Ig o urmărea. Cami se uită la telefon și butonă scurt ceva. Telefonul alunecă din nou în geantă.

Ig se lovi de cineva. Robi mai făcu câțiva pași și se întoarse către el. În fața lui Ig, un băiețel de vreo șase ani. Se uita atent la Ig și Ig se uita la el. Undeva în spatele lor se opriseră și femeile. Ig tăcea, băiatul tăcea și el. Se uitau unul la celălalt.

Bătea vântul.

Ploaia îi alungase într-o bodegă. Apa se scurgea pe geamurile largi și înalte cât peretele. Ig își scoase telefonul și portofelul și le așeză pe masă, așa cum făcea mereu. Dintr-un automatism crescut ca tuia pe scheletul relației lor, Cami își scotea și ea mereu portofelul și telefonul și le așeză lângă ale lui. Nu și de data asta. Doar portofelul ei era pe masă lângă al lui, telefonul rămăsese undeva în geantă. Ig măsură cu privirea această natură moartă de pe masă și-și aminti din nou de frigul nopților irakiene, de tonul ocupat în noapte, de liniștea trează a beznei. Își comandă prima bere. De câteva ore nu mai schimbase o vorbă cu Cami și simțea o poftă turbată de a bea, de a goli halbe întregi, butoaie, să înjure, să se certe, să uite. Ceilalți vorbeau, dar Ig nu reușea să-i urmărească, mintea lui contoriza chipuri, expresii, gesturi, de câte ori ducea Cami mâna la ureche (de nouă ori), de câte ori râdea (de douăzeci de ori), de câte ori se uita la ceilalți (de treizeci și șapte de ori) sau la el (niciodată), de câte ori sorbea din sticlă (de paisprezece ori), de câte ori se uita la telefon (niciodată) și, ce i se părea și mai important, de câte ori se ducea la baie, luându-și geanta cu ea (de patru ori la două beri).

Ig termină de băut a doua bere și se scuză: că trebuie să plece, că nu se simte bine și că vrea să se întindă. Cami îl privi pentru prima dată după multe ceasuri și-l întrebă dacă să vină cu el.

— Nu, nu, stai liniștită, e doar o durere de cap. Te aștept acasă.

Porni prin ploaie la pas grăbit, oprindu-se nu în fața scării, ci la magazinul de la parter. Cumpără o sticlă de votcă și urcă.

Odată ajuns sus, încuie ușa și se dezbrăcă de hainele ude. Simți nevoia să rămână gol, nu știa de ce și nici nu-l interesa, așa că se trânti dezbrăcat în fotoliu și-și turnă din sticlă în pahar. Bău repede, ca însetat, primele pahare, și gâtul îi ardea, corpul i se încălzea și un gâdilat chircit în stomac îl făcu să geamă de plăcere. Golise repede jumătate de sticlă și, văzând că totul în jur pare a prinde viață, hotărî să o ia mai încet. Își dădu capul pe spate și se lăsă îmbiat de căldura trupului și a pereților. Închise ochii și văzu deșertul. Tâmplele îi bubuiau. În loc de creier avea o inimă care bătea violent, ca un pui de lup ce voia să scape. Dunele se unduiau la orizont, cerul se prăbușise toropit peste ele. Era cald, foarte cald. Întinse mâna cu ochii închiși, prinse paharul, bău. În dreapta lui: o oază. Păși spre ea. Deșertul ardea sub tălpile sale. Dădu la o parte vegetația deasă și văzu un petic de apă. Căzu în genunchi și sorbi îndelung din apă, cu palmele căuș, gâfâind și gemând. Deasupra apei plutea o umbră. Ridică privirea și văzu trupul spânzurat în palmier – cadavrul său, putrezit, atârnat, negru și umflat, mâncat de viermi.

Tresări. Auzi un sunet în casă și deschise ochii. Încercă să vadă cât e ceasul. Se ridică și simți tot alcoolul prăbușindu-se ca o avalanșă lichidă, din creștet până în picioarele desculțe. Observă sticla de votcă pe jos, goală. Sufrageria se învârtea cu el. Din dormitor se auzeau sunete.

— Cami? strigă. Cami, tu ești?

Cu greu reuși să ajungă în pragul ușii dormitorului și văzu mișcări prin ceață. Era întuneric, era târziu, dar, prin lumina slabă de afară, văzu un bărbat cu mustăți, cu papionul desfăcut, șifonat și agitat, fluturând un pumn deasupra unei femei tinere prinsă sub el. O țintuia pe pat cu piciorul drept, flutura pumnul și urla ceva în maghiară.

— Hei! reuși să strige Ig. Ce căutați aici? What…

Vorbele se buluceau în gură, agățându-se de dinți, prăbușindu-se pe limbă, alunecând pe gât în jos. Pumnul bărbatului căzu și sângele țâșni din nasul femeii, stropind peretele alb de lângă Ig. Bărbatul lovi din nou. Ochiul femeii plezni și zeama se scurse pe obraz.

— Bă… ce…

Dar stomacul i se zgudui și împinse totul afară. Ig se aplecă și vomită. O dată, de două ori, în timp ce auzea loviturile bărbatului. Cu ochii închiși se scremea să dea totul afară, prăbușit în ușă, în genunchi lângă prag. Vomită până se făcu beznă în capul său. Și liniște.

***

Se trezi după câteva ore. Era în pat. Cami era lângă el. Se ridică și-și frecă tâmplele – capul bubuia și setea îi ardea buzele. Cami dormea și în aer atârna un miros acru de vomă și detergent. Verifică pragul, holul – nimic. În baie găsi cârpe spălate. Cami curățase voma. Își turnă un pahar cu apă și înghiți două aspirine. Se privi în oglindă, apoi deschise dulăpiorul și ascultă: prin horn bătea o briză blândă ce aducea cu sine un înecăcios miros de mucuri de țigară.

Se întoarse în cameră. O privi pe Cami.

Scoase o țigară din pachet și aprinse bricheta. Se uită la flacără și hotărî să nu fumeze. Aruncă țigara într-un colț al camerei și ridică geanta lui Cami de lângă pat. Căută telefonul și-l găsi. Fără să ezite începu să butoneze, să verifice apelurile, mesajele și găsi niște numere necunoscute și mesaje confuze, dar care păreau să continue discuții, cioturi de conversații aparent banale, sub care se ascundeau răspunsurile ei lacunare la întrebări pe care nu le găsea în arhivă. Cami ștersese multe mesaje, însă nu pe toate. Găsi și unul de la Ada și în el apărea un nume: Adi.

la cat pleaca ig? intreaba adi. te rog nu ma mai baga in asta. nu uita sal stergi.

Uitase.

Se ridică și ieși din cameră. Se încălță fără să-și lege șireturile și ieși din apartament. Lăsă ușa descuiată – fie ce-o fi… Ieși pe stradă. Budapesta frământa prin subsoluri, sunete înfundate se ridicau din intrările la metrou, pe la colțuri foșnea câte un ziar. Poate era cineva în umbră, sau poate era doar vântul. Ig își târa pantofii de asfalt și butona. Ada părea să știe ceva. Ig nu știa cine e Adi, nu avea nicio cunoștință cu un asemenea nume. Mâinile i se răciseră, tot sângele urcase în creier și ochii pulsau ca două inimi bolnave. Degetele alunecau pe tastatura telefonului, scormonind în meniuri și mesaje, printre numere și, în sfârșit, găsi ceva – un singur Adi.

Se opri sub un bec ce pâlpâia și privi cerul. Abia atunci își dădu seama nu numai că tremura, ci și că plângea, nu lăcrima, ci plângea, lacrimi curgând șuvoaie pe bărbia sa ciobită, încețoșându-i privirea, stelele erau toate acum o pastă albă, translucidă. Formă numărul. Ochii îi căzură pe turnul unei biserici din apropiere: ora patru și ceva. Sună lung până când:

— Mmm…

Ig nu răspunse. Ascultă vocea adormită a bărbatului de la celălalt capăt al firului.

— Mmm…, se auzi din nou. Cine e?

Liniște.

— Bă, vorbești?… Mai dă-te-n… se auzi vocea, apoi tonul.

Închise.

Ig formă din nou, mecanic, rece, mort.

Abonatul Vodafone…

Ig trânti telefonul de asfalt. Bucățile se împrăștiară în toate direcțiile, înghițite de întunericul aleilor din jur. Doar ecranul mai pâlpâi câteva secunde în beznă, apoi muri și el.

Urlă. Ceva se stârni pe alei. Câini, poate pisici. Mai urlă o dată, mai lung, mai frânt. O voce se auzi din spatele unei ferestre deschise, de după perdele. Ig o luă la fugă către casă, urlând ca o bestie scăpată din peșterile înguste ale iadului. În urma lui isca zgomot și praf, plămânii îi ardeau, iar Ig urla, urla ca eviscerat, ca și cum ceva s-ar fi rupt în el, digul de carne și eter se prăbuși înăuntru și un torent de flăcări și ură curgea incendiindu-l, curgea.

Tot strigând, trânti și ușa apartamentului, și pe cea a dormitorului. Tot strigând, o privi pe Cami cum se ridică în capul oaselor, uitându-se la el nedumerită. Tot strigând, se năpusti asupra ei și o apăsă cu genunchiul piciorului drept. Ridică pumnul și, urlând, îl lăsă să cadă peste chipul ei desfigurat de somn și de frică. Gura i se umplu de sânge; lui de bale.

— Adi!? strigă Ig.

Totul se petrecea repede. Repede cobora pumnul și repede urca. Ușor se înfingea în bărbie, în nas, în ochi.

— Ig! strigă Cami și încercă să se ferească.

Ig o trase de păr și o târî până în bucătărie. Cami scuipa sânge și plângea.

— Cine e Adi? întrebă Ig.

— Ig, de ce… ? se văita Cami pe podeaua bucătăriei. De ce mă love…

Dar vorbele-i fură retezate de o palmă aplicată peste urechea stângă și Cami nu mai auzi nimic, în afară de un țiuit pervers, aproape mecanic, perfect.

— Zi, cine e? repetă Ig.

— Un… un prieten, dar nu-i nimic… nu s-a întâmplat ni…

— Nu mă mai minți! urlă Ig și răsturnă masa peste Cami.

Ea se târî pe sub masă și începu să strige:

— Ajutor! Ajutoooor!

Ig fugi la ușă și verifică: era încuiată. Se întoarse către Cami și o privi. Se făcu liniște, doar respirațiile lor se mai încălecau în bucătărie și, din când în când, picura fie un strop de apă de pe buza robinetului, fie o picătură de sânge de pe buzele ei.

Pic, pic, pic, pic, pic…

Ig îngenunchie în fața ei și merse în patru labe, ca de atâtea ori în Irak, încet-încet, privind-o în ochi ca pe un inamic însângerat, frânt și tumefiat, încet-încet, o pisare a timpului, o șicanare a nervilor, se apropia de ea, Cami plângea, el râdea, se apropia de ea, palmă, genunchi, palmă, genunchi, până ajunse în dreptul ei și o întrebă șoptit:

— Cine e și ce ai avut cu el? Dacă ești sinceră, nu te mai lovesc.

— Ig… tu nu ești așa… Ig, m-ai nenorocit…, plângea Cami și tremura lângă el.

— Șșșt, gata, gata. Dacă îmi spui, mă opresc.

— E… un amic, prieten cu Ada, e… ne-am văzut de câteva ori… mi-era atât de urât singură. Ig… te rog, oprește-te… te rog…

— A fost la mine acasă?

— Ig…

— Spune-mi, zise Ig blând, pe un ton ocrotitor. Zi-mi, Cami.

— Da.

— A dormit în patul meu?

— Da…

Ig zâmbi. Îi ridică bărbia cu două degete, o privi în ochi și zâmbi. Zâmbi ca la începutul relației lor, zâmbi adânc și moale. O îmbrățisă și apoi îi cuprinse capul cu palmele și o privi. Cami șopti:

— Te iubesc, Ig…

Și Ig îi izbi capul de gresie. Cami rămase nemișcată. Pe scară se auzeau zgomote, pași, voci. Se apropiau. Ig se ridică și o luă de păr pe Cami. Din dreptul ușii se auziră voci:

— Cami? Ig? Sunteți bine?

Ciocănituri, apoi cineva încercă clanța.

— Ig! se auzi vocea.

— Ig! Cami!

Tot mai multe voci, dar Ig nu răspundea. O târî pe Cami în baie și se întoarse după valize, din care scoase un braț de haine. Oamenii loveau ușa, încercau să o spargă în timp ce Ig aruncă hainele peste Cami și le împrăștie prin baie. Apoi turnă o soluție de curățat baia peste ei doi, se întinse lângă Cami și-și aprinse o țigară.

Reuși să tragă două fumuri, înainte ca durerea să muște din miezul lui, căută și găsi mâna ei pe sub haine, o strânse și privi arzând către cuplurile carbonizate ce-l priveau din ușa băii.

***

Băiatul cu păr blond se șterse, își ridică pantalonii și trase apa. Se spălă și ochii săi căzură pe imaginea din oglindă. Trase de colțul oglinzii – dulăpiorul se deschise. Privi întunericul și simți un miros acut de ars. Puse un picior pe toaletă și unul pe chiuvetă și se împinse în brațe. Urcat pe chiuvetă, scoase capul pe micul geam ce dădea în horn și privi în jos: tot spațiul acelei guri de aerisire era plin cu oameni, bărbați și femei, înnegriți de fum și scrum, cu hainele arse. Unica lumină urca din zecile de ochi albi, clipind spasmodic ca stelele într-o noapte senină și doar într-un colț ceva sticlea și băiatul privi bărbatul cu bărbia ciobită, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, sticlind, fumegând, arzând. Băiatul auzi un zgomot. Sări de pe chiuvetă speriat și transpirat. Deschise ușa și ascultă: în dormitor mami și tati se certau. În jur, mirosul lavabilei proaspete, a mobilelor noi, a covoarelor parfumate. O nouă zi.

error: Content is protected !!