Sute de inimi mici ca sute de sori prinși sub pământ

E de fiecare dată la fel:

Pe perete, umbrele lor apar și dispar: el în picioare, ea întinsă pe masă. Bărbatul așază sonda pe masa de lucru, urcă pe scaun și învârte de bec, iar umbrele rămân nemișcate pe perete. În noua lumină, femeia arată și mai bolnavă, de parcă cineva îi machiase moartea pe chip. Coboară de pe scaun, se apropie de femeie și îi ia mâna într-a lui pentru a-i pipăi pulsul. Femeia deschide ochii. Trăiește. Bărbatul ridică sonda plină cu ser fiziologic. Pe masă: borcane cu permanganat de sodiu, alcool, o oală cu ceai, tampoane și vată, medicamente, garouri. Sub masă: un câine.

Se întoarce către femeie și vrea să o întrebe ceva, dar se oprește și renunță. Ar fi vrut să o întrebe a câta oară e, i se pare cunoscută, dar ce rost are? Prima, a doua, a zecea, ce mai contează, tot aia e. Îi ridică halatul peste buric și rămâne uitându-se între picioarele ei. I se pare mai păroasă decât altele. Parcă i-am spus să-și facă toaleta, se gândește. Dar nimic nu-l mai miră, a văzut destule până acum. De sus se aud pași. O voce. O fi soțul, cine altcineva să fie? Ceasul arată ora unu. Geamurile înguste ale pivniței sunt acoperite cu cartoane și în spatele lor bănuiește o noapte rece. Sper să fi venit cu mașina. Dacă o duce pe picioare pe frigul ăsta, nu răspund de ea, se gândește. Două voci? Nu se poate. E soțul, cine să fie? Securistul? Nu, cu el s-a înțeles, încă de când și-a adus nevasta. Tot aici, pe masa asta a stat. Altcineva nu știe, și cine știe nu vorbește.

Femeia geme. Câinele nu mișcă, din când în când i se zbate o ureche sau clipește, deci e bine. Ca de sute de ori până acum, bărbatul introduce sonda. Femeia geme din nou și o lacrimă i se scurge pe tâmplă și se pierde undeva în ureche. Știe ce trebuie să facă, e o procedură standard, nimic mai ușor pentru un medic, însă pentru ea, nu. Nu știe și nu are voie să se gândească la ce simte ea acum, trebuie să termine ce a început, și ce a început e ceea ce i-a cerut pacienta – doar e în slujba ei, nu? – și să o vadă cum se ridică pe picioarele ei și pleacă. Atât. De restul se ocupă el, dispariția fătului e inclusă în preț.

Ce se tot aude acolo sus? Sonda se adâncește parcă mai mult în pântecele femeii, care acum pare adormită și împăcată. Sau… Degetele lui deja ating părul. Femeia e ca o fântână fără fund, se gândește, o fântână cu apă învinețită. Pentru o clipă are impresia că sondează după petrol, îi vine să râdă și, cu colțul ochilor, se descoperă în oglinda de pe unul dintre pereți. În timp ce-și privește fața nemișcată se aude râzând, hohotind ca un nebun. Buzele îi rămân însă neclintite și înțelege că râsul nu se aude din gâtul lui, nici măcar din oglindă, ci de sub masă: câinele râde și clipește și, din când în când, o ureche îi tresare.

Bărbatul își privește mâinile. Fără să-și dea seama, și-a înfipt brațele până la coate în burta femeii. Își trage repede mâinile afară și se uită în jur după sondă. A uitat-o înăuntru. Femeia are ochii închiși și nu mai scoate niciun sunet. Se gândește că a omorât-o. Cum va explica asta? La cât se ajunge? Avortul și crima. Câți ani? Pe cine să sun la ora asta? Se uită la ceas: 12:30. Parcă era unu, sau…? Se uită la geam: unde sunt cartoanele? Dacă se uită cineva? Pași. Au venit după mine, se gândește. Așa repede? Cine a suflat? Nu, nu are cum, e soțul, cine altcineva? Se apleacă peste chipul femeii și îi dă două palme. Femeia geme lung și apoi tace la loc. N-a murit. Dar nu se mai aude nimic, e liniște. Nimic, nimic. Nici respirația nu și-o mai aude. Ce e nebunia asta?! ar vrea să strige, dar pe neașteptate aude un sunet slab, ca bâzâitul unui roi de albine în depărtare.

Bărbatul se învărte pe loc, confuz, nu înțelege de unde vine sunetul, care, acum, că se aude mai tare, nu i se mai pare a fi al unui roi de albine, ci un cor de voci. Ochii îi cad pe părul dintre picioarele femeii. Se apropie și-și lipește urechea de el. Dinăuntru, aude zgomotul înfundat al unui grup de copii. I se pare că aude și scârțâit de leagăne, pași mici și repezi pe pietriș, râsete, și în fața ochilor i se deschide poarta de fier a unui parc plin cu copii, care se joacă, fugărindu-se, prinzându-se. Soarele arde. Bărbatul mijește ochii și simte cum broboane de transpirație îi curg pe tâmple în jos, pe obraji, până pe gât, și se opresc pe piept, undeva pe sub cămașă. Se șterge cu mâneca halatului. Când ridică brațul, vede că tot halatul este îmbibat cu sânge. Pe gât îi curge nu transpirația, ci râuri de sânge. Tresare și-și amintește că se află cu capul între picioarele femeii, de unde un șuvoi gros de sânge nu contenește să curgă. Asemenea unei cascade, sângele se izbește zgomotos de podea și, câteva clipe mai târziu, acoperă toată pardoseala și urcă, centimetru cu centimetru, până la gleznele bărbatului, apoi tot mai mult, tot mai sus. Bărbatul alunecă și cade și, de sub masă, vede cum câinele lipăie liniștit din baia de sânge. Încearcă să se ridice, dar nu reușește, alunecă la loc în balta care – așa, căzut pe spate – îi ajunge acum până la piept. Sprijinit în coate, simte cum se adâncește tot mai mult în sânge. Peste el curge cascada. Sângele îi trece de bărbie și, până să poată striga după ajutor, îi acoperă ochii și-l îneacă într-un ocean sărat și roșu.

***

Și, în sfârșit, poate striga! Și o face! Pe ecranul televizorului, un text scris cu alb pe un fundal roșu. Până să se dezmeticească, textul dispare și face loc unei femei în vârstă, care vorbește cu un tânăr bronzat, cu două capete mai înalt decât ea. Femeia începe să plângă, moment în care în cameră intră o altă femeie, de data asta mai tânără, care lui i se pare frumoasă, dar care bărbatului de pe ecran îi este evident antipatică, pentru că se întoarce la ea și strigă ceva. O prinde de ambele brațe, ridicându-i umerii, iar femeia tânără și frumoasă, acum prinsă în strânsoarea bărbatului, începe și ea să plângă. Deci pe ecran sunt acum două femei care plâng și un bărbat bronzat.

Închide televizorul. Se uită la ceas: e aproape ora unsprezece. Cât o fi dormit? E îmbrăcat de zi, deci a ațipit. Își amintește visul și gustul de vomă i se ridică până în gât. Ce prostie! Își frecă pleoapele, fălcile, pielea îmbătrânită și simți cum îi tremură mâinile. Nici măcar nu am câine, se gândește, ce-i prostia asta? E transpirat. De câteva săptămâni adoarme tot mai greu, somnul îi e vizitat din ce în ce mai des de coșmaruri, care se petrec toate în beci, în camera care mai bine de douăzeci de ani a fost cabinetul lui secret, unde putea să facă – amintirea visului revine, mirosul de vomă îi gâdilă nările – da, unde putea să facă orice și care de peste zece ani e nefolosit. Nu mai apare decât în coșmaruri, de coborât acolo nici nu se mai pune problema.

De când s-a pensionat, nu a putut să închidă ochii seara fără a se teme că va visa cabinetul cu pereții stropiți cu sânge, vise tot mai absurde și dureroase cu trecerea anilor și care, iată, acum găzduiesc câini lipăind sânge de pe jos și fântâni umane cu sânge. O prostie!… Și zgomotele acelea. De un an de zile le aude aproape în fiecare seară, uneori și noaptea târziu, spre dimineață. De multe ori, poate să jure, le-a auzit și în timpul zilei. De parcă ar mișca mobile de colo-colo, sau de parcă ar tropăi, dar nu cu pași greoi, ci mărunți și mulți, ca de copii. Cu câteva luni în urmă, și-a luat inima în dinți și i-a spus fiicei sale că aude zgomote în beci.

— Cum, în beci? l-a întrebat.

— Nu din tot beciul, nu. De fapt, din cameră.

— Care cameră?

— Știi tu care, aia din beci, din spate, i-a răspuns bătrânul și femeia a tăcut.

S-a urcat în mașină și a venit la el. Bătrânul o aștepta în capul scărilor, transpirat și temător ca un copil, cât timp ea căuta dintr-un capăt în celalalt al beciului sursa pretinselor zgomote. După câteva minute, femeia a ieșit din beci și a spus că nu a găsit nimic.

— Poate ai șoareci. Și aerul e foarte închis, am deschis geamurile să se aerisească. Să le închizi mai târziu.

Au stat la o cafea în bucătărie și, înainte să plece, bătrânul a rugat-o să închidă geamurile din beci.

— De ce nu le închizi tu?

— Du-te tu și închide-le, te rog, i-a răspuns.

Încă în aceeași zi, zgomotele au reapărut în beci și n-au încetat decât a doua zi spre dimineață. De data asta n-a mai îndrăznit să-și sune fiica.

— Se mai aude ceva? l-a întrebat după un timp.

— Nu, nu, or fi fost șoareci. E liniște acum, zicea și cu o ureche asculta în receptor, iar cu cealaltă auzea pașii mici în beci.

***

E liniște pe stradă. Vecinii au îmbătrânit ca el, tinerii s-au mutat ca fiica lui. Mulți alții au murit. El, nu. El mai trăiește.

***

Își pipăie drumul până în bucătărie și umple un pahar cu apă. Îl bea pe nerăsuflate. Așază paharul în chiuvetă și trage cu urechea la sunetele casei. Așteaptă să audă pașii pe pardoseala învechită, scârțâitul și pocnetul mobilelor, geamuri trântite. Atâta timp cât rămân în beci, e bine, se gândește, să nu urce. Se vede pe sine, stând pe întuneric în bucătărie, ascultând sunetele casei, și-l năpădește rușinea, pe el, bărbat de un metru nouăzeci, chirurg respectat cândva, tată și soț iubitor, acum răpus de frici cumplite, ca un copil temător, închis singur într-o cameră fără becuri ori ferestre, un copil albit înainte de vreme, cocoșat și cu oasele tocite. Dacă ar putea să fugă, nu ar vrea. Unde să fugă? Dacă ar vrea, nu ar putea. Cum să fugă? Uneori se gândește că nu va ajunge să moară de bătrânețe în pat, alunecând ușor în moarte ca în somn, ci de frică, într-o noapte ca asta, probabil prăbușit pe gresia din bucătărie, cu mâna pe telefon. Uneori se gândește că ușa beciului se va deschide și orice sau oricine e acolo jos va urca scările și-l va privi în ochi. Alteori nu gândește nimic și atunci îi e cel mai bine.

Bum! O primă bubuitură. Începe, se gândește. Tictacul ceasului de pe perete parcă tărăgănează. Loviturile se înmulțesc și se aud și primii pași ai serii, parcă mai zgomotoși decât în ultima vreme. Își ține respirația și ascultă: sunete noi ce par a fi râsete. Un cântec pentru copii. Sar pe muzică, bat din palme. Sunt mulți. Până acum nu cântau, tropăiau, da, mai trânteau câte ceva, da, dar nu, nu cântau, nu… Se uită la ceas. Ce copii să se fi strecurat în beci la ora asta? Dar nu, știe, ei sunt. Se uită pe geam. Pe stradă nu mai e țipenie de om și nici nu își mai aduce aminte de câte ori și-a dorit să nu mai fie singur.

— Tată, nu ai vrea să mergi la un centru?

— La azil, adică? Nici nu mă gândesc!

Acum și-ar dori să aibă un buton pe care să apese, să închidă ochii și să aștepte asistenta îmbrăcată într-un halat alb, perfect apretat, să vină să-i spună că totul nu a fost decât un vis urât.

— Toată viața? ar întreba-o.

— Toată viața, i-ar răspunde asistenta.

— Dar se aude de jos, se aud copii, râd și se joacă.

— Șșșt, gata, gata, nu a fost decât un vis.

Dar n-are buton și e atât de singur. Din când în când cineva lovește cu putere ușa beciului, ca și cum s-ar împinge cu umerii în ea. Bum, bum, bum. Vor să o spargă! Și apoi? Apoi să urce? E absurd. Șșșt, ar zice asistenta cu cocul perfect, dar nu are buton și dacă urlă, nu e nimeni să-l audă.

Bum! Cât să mai reziste și ușa asta? Un fior rece îl străbate. Își pipăie tricoul lipit de corp și își dă seama că e ud. Îi e frig. Ca și cum copiii ar fi făcut în perete găuri prin care să urle, glasurile lor urcă prin ziduri și se adună într-un țipăt pe-o notă înaltă și grea ca de plumb, pe care o simte plutind greoi deasupra capului său, ca un nor de fum. Îi pare că durează o veșnicie. Bătrânul își șterge sudoarea de pe față și-și dă tricoul jos. Dintr-odată, un val de căldură îi năpădește simțurile și tremuratul încetează. S-a făcut linște, dar numai pentru o clipă. Fără să mai scoată o vorbă, ființele din beci încep să lovească în pereți și-n ușă cu furie. Zgomotul urcă prin pereți și în bucătărie farfuriile și paharele vibrează ca la cutremur.

Bătrânul ridică receptorul și formează primele numere, apoi se oprește și ascultă. Din tumultul de lovituri, câteva glasuri par că șoptesc numele lui, încet, și totuși șoaptele urcă până la el, trecând prin uși și ziduri. Ascultă: numele lui, rostit clar de o voce cunoscută lui (nu se poate), o voce pe care o iubește (nu, nu), o voce căreia i-a dat viață. Din beci se ridică vocea fiicei sale. Nu se poate! Receptorul îi cade din mână. Cum a ajuns acolo? Vocea pare să plângă. Puiul meu, cum ai ajuns acolo? șoptește bătrânul și o ia la fugă către scările ce duc la ușa beciului. Șșșt, a fost doar un coșmar, și asistenta ar stinge lumina și ar adormi la loc. Scumpa mea, ieși de acolo, zice, dar nu îndrăznește să strige. Tati, tati, ajută-mă! Puiul meu, vine tati acum! Îi e frică, dar o teamă și mai mare îl cuprinde: teama de-a muri de frică înainte de a-și scoate fiica din beciul acela blestemat, frica de a nu-i sta inima în loc, aici și acum. Niciun medic în jur. El. Un medic. Și medicii au nevoie de medici, nu? Șșșt, a fost doar un – nu, nu de o asistentă am nevoie, ci de un medic, se gândește. Dar eu sunt medic. Și ce dacă? Și medicii mor. E prea speriat să-și dea seama că pantalonii, uzi și ei, s-au lipit de picioare și că tot trupul îi e când curpins de toropeală, când străbătut de fiori reci, care îl țin treaz. Tati, hai odată! Te rog! Își pipăie drumul pe holul întunecat, tremurând și dorindu-și pentru prima dată în viață să fi înnebunit, să se trezească într-un azil de nebuni, șșșt, nu a fost decât un coșmar, morții mă-tii!, pază!, pază!, ajutor, pacientul devine recalcitrant! Dar nu, vocea fiicei sale e atât de limpede, atât de reală.

Se oprește lângă trepte. Știe că acolo trebuie să fie o mătură, pipăie după ea și o găsește. Deșurubează peria din capătul ei și o lasă să cadă pe scări. Peria se oprește undeva în bezna scărilor, lângă ușa beciului, din spatele căreia vocea continuă să-l strige. Pune piciorul pe prima treaptă și se gândește că poate nu e decât o cursă, poate că nimic nu e real, așa cum poate că întreaga lui viață nu a fost decât preludiul unei curse întinse cu grijă. O farsă.

***

Ceva a trezit-o. Nu știa ce. S-a ridicat în capul oaselor și a privit în jur. Lumina lunii cădea pe jumătate de cameră, lăsând cealaltă jumătate în întuneric, cu un ceas electronic cu cifre roșii ce străluceau într-un colț: unu și jumătate. Lângă ea, bărbatul dormea cu capul căzut între două perne și respira blând ca un copil. O fi fost zgomot pe stradă, se gândi, sau poate frigul. Sau nu, o fi aceeași presimțire ca ieri și alatăieri și…. S-a ridicat din pat și a închis geamul. Bărbatul s-a trezit și a întrebat:

— Ce e?

— Nu-i nimic, culcă-te la loc, i-a răspuns. Nu am vrut să te trezesc.

— Păi, ai reușit.

— Iartă-mă.

Bărbatul s-a întors și a rămas nemișcat uitându-se la ea.

— De ce nu te întorci în pat? Cât e ceasul?

Ea tăcea.

— Iar te gândești la el? a întrebat-o.

— Da.

— De-aia te-ai trezit?

— Da, m-am trezit iar cu frica asta în mine. Presimțirea…

— Presimțirea… Dar nu are de ce să-ți fie frică, e absurd!

— Nu înțelegi. Îl văd atât de abătut în ultima vreme. Și e atât de agitat. Uneori vorbește numai aiureli, de parcă a luat-o razna, Doamne iartă-mă.

Bărbatul a oftat lung și s-a întors pe spate.

— Nu cred că e cazul să exagerezi, a zis.

— Simt că ceva se întâmplă cu el.

— Să nu o iei tu razna înaintea lui. E un bărbat puternic, nu știu ce-ți închipui. E mai rătăcit în ultima vreme, e drept, dar e normal, nu? Doar a trecut prin…, a ezitat. Dar știi cât de puternic e taică-tău, ce naiba.

— În ultimul timp nu mai sunt atât de sigură.

— Exagerezi. Hai înapoi în pat.

Dar ea a rămas în dreptul geamului. Strada, goală și rece.

— Da, iartă-mă. Hai, culcă-te la loc, a zis.

— Nu vii?

— Imediat.

Respirația bărbatului s-a rărit, până când trupul acestuia s-a înmuiat în așternut și a alunecat înapoi în somn. A mai așteptat câteva minute, să fie sigură că doarme adânc, și s-a furișat afară din cameră, a îmbrăcat o haină peste pijamale și a scos cheile mașinii dintr-un sertar. A pus mâna pe telefon și a format numărul.

***

Pipăie după întrerupător, dar nu-l găsește. Ce naiba?!… Coboară scările. Nu o pot lăsa acolo, trebuie să o scot din beci! Prima treaptă, a doua treaptă, a treia. Vocea îl strigă: tati, te rog, tati, vino mai repede! Bătăile în ușă sunt mai puternice și multe alte glasuri se aud întâi încet, apoi din ce în ce mai tare, și acoperă glasul ei, scârțăitul scărilor și bătaia inimii, pe care bătrânul o auzea în cap, lovindu-i tâmplele și bum, bum, tâmplele lui asemenea ușii, ca și cum vocile s-ar împinge cu toată forța în tâmplele lui, ca și cum i-ar vrea creierul. Vocile vor să se mute pentru totdeauna în capul lui.

— Nu! Vin acum, puiule! strigă, dar e ud și înfricoșat și fiecare pas pe care îl face e mai nesigur decât cel de dinainte.

Strigătele sunt atât de aproape. Câteva trepte și e lângă ușă.

— Ce i-ați făcut?!

Dar nu știe dacă a zis cu vocea tare sau nu, poate a spus-o doar în mintea lui, poate nici măcar n-a spus-o el, ci unul dintre copiii din spatele ușii. Nu mai știe nimic, decât că trebuie să deschidă ușa. Lovește ușa cu coada măturii și zgomotul încetează pentru o clipă. A ajuns. Liniște. Din spatele ușii vine răspunsul: bum, o lovitură! Bătrânul mai lovește o dată în ușă și răspunsul nu se lasă așteptat: bum! Între lovituri e atâta liniște, încât bătrânul nu își poate auzi doar inima bătându-i violent în coșul pieptului, ci și respirația, aerul întrând și ieșind din corpul înghețat de spaimă, dar parcă aude și sângele din vene, șerpuind ca apa unui râu printre stânci.

Învârte de clanță și trântește ușa de perete. Îndată, plămânii i se umplu cu cel mai putred miros întâlnit vreodată. A fost medic, a vizitat morga de atâtea ori, a văzut morți și i-au murit oameni în fața ochilor, dar niciodată nu a simțit un miros de putreziciune mai puternic decât acum. Se apleacă instinctiv, stomacul vrea să vomite. Se abține și pune primul pas în beci, dar simte cum piciorul i se afundă într-un lichid vâscos. Aprinde lumina: podeaua beciului este acoperită cu un strat gros de sânge, în care se văd zvâcnind sute de fetuși roșii, roz, vineți. Scârbit, vrea să se întoarcă, dar piciorul i se cufundă și mai adânc în lichidul roșu și cade. Reușește să se prindă de pragul ușii. Își dă seama că beciul nu mai are podea și că atârnă agățat, cu corpul adâncit până la piept într-un bazin plin cu sânge. Începe să urle și se împinge în brațe. Cu picioarele lovește bucăți mai mici sau mai mari, dar nu poate vedea ce sunt. Le simte cum îi împung corpul și pentru o clipă se gândește că, orice ar fi, sunt vii și-l vor trage în adânc. De sus aude telefonul.

— Ajutor! strigă, dar știe că nu-l aude nimeni.

Dacă ar putea ajunge la telefon… Își adună puterile și reușește să se ridice pe prag și apoi pe scări, unde se oprește și vomită îndelung. Urcă grăbit scările și, ajuns pe hol, găsește întrerupătorul și aprinde lumina. Își acoperă fața cu palmele pline de sânge și începe să plângă, prăbușit într-un colț al holului. Plânge mult, încercând să-și adune puterile și își spune că a știut, a știut el că e o cursă, l-au făcut să le deschidă ușa. Acum au ieșit din beci și nu e nimeni să-i oprească. Rămâne multă vreme cu capul în mâini, până când simte o briză slabă mângâindu-i palmele. Își ia mâinile din fața ochilor: la câțiva centimetri de el, un copil fără ochi, fără nas, fără nicio trăsătură pe chip, doar cu o gură încercuită de o pereche de buze palide, îi zâmbește nemișcat. Un copil mort.

***

Poate că ar trebui să mai insist, se gândea și luminile stâlpilor de pe marginea șoșelei îi luminau chipul și bordul mașinii în timp ce trecea în viteză prin dreptul lor. Dar mă doare sufletul să-i cer așa ceva. Nu pot să-l privesc în ochi și să-i spun: știi, tată, cred că ar fi mai bine să te ducem la un azil, undeva unde să ai asistență zi și noapte, undeva unde să nu mai stai cu frica asta în suflet. Ar striga din nou la mine, așa cum a făcut-o de fiecare dată când am deschis subiectul. Dar trebuie, se gândea, nu-l mai pot vedea chinuindu-se așa.

A început să-i observe teama, încă de acum un an, de când i-a murit soția, mama ei. Se temea că-și va pierde luciditatea, vorbea din ce în ce mai mult despre bine și rău, despre păcat, de parcă ceva îi măcina conștiința. Îl găsea noaptea târziu, când îl vizita fără să-l anunțe, hoinărind prin fundul grădinii ca un lunatic. Alteori, îl găsea plângând și, până pleca de la el, câteva ore mai târziu, nu se oprea din plâns. În primele luni după înmormântare era sigură că-l va pierde și pe el, că se va ofili refuzând să bea și să mănânce, dar nu a fost așa. A devenit mai agitat, neliniștit, violent în unele momente, dar slab și vulnerabil în altele, când plin de energie, când prăbușit în sine.

Și acea frică irațională față de beci… De parcă dăduse în mintea copiilor. O simplă cameră, plină de praf și cu un pat metalic în mijloc. E drept că auzise multe despre camera aia, mereu de la alții, dar nu a îndrăznit niciodată să-și întrebe tatăl despre ea.

Șoseaua era goală. Chipul i se lumina și se întuneca intermitent și dansul ritmic al becurilor din vârful stâlpilor o înmuia și o ademenea în somn. Nu! Trebuie să rămân trează, se gândea. A aprins radioul: știri, un bărbat citind ceva, un monolog poate, așa, muzică. A călcat accelerația și, pentru un timp, luminile păreau să fi rămas în urmă, într-un alt timp, demult uitat. S-a uitat după ele în oglinda retrovizoare, dar nu vedea decât întunericul nopții și poate undeva, în întuneric, o pisică, ori o vulpe.

***

Copilul se dă câțiva pași înapoi și se oprește lângă ceilalți. Tot holul e plin de bebeluși și copii, unii violeți, alții roz, unii întregi, alții deformați. Dar toți fără chip, doar cu o gură hlizită fără dinți. Unii mai mari au dinți și și-i arată într-un zâmbet chinuit. Bătrânul îi privește mut și nemișcat din colțul holului. Liniște și, pentru o clipă, a crezut că a murit. Deci așa arată iadul: liniște și zâmbete strâmbe. Apoi trupurile încep să se miște și să înainteze spre el. Cei fără picioare sau cu membrele ciunge se târăsc, alții calcă firesc, de parcă ar fi vii. Bătrânul observă câțiva bebeluși coborând pe perete. Urlă și copiii strigă și ei și le simte ura în urlet. Se ridică și dărâmă mobila sprijinită de pereții holului peste câțiva copii și își face loc printre ei. Cei mari încearcă să spună ceva, dar vorbele le sunt încâlcite, de parcă și-ar fi înghițit limbile. Bătrânul înaintează printre ei urlând, lovind în stânga și-n dreapta, când cu pumnii, când cu picioarele. Creaturile îl trag de haine, îl zgârie și-l lovesc. Doi dintre ei îi sar în spate și-și înfig cei câțiva dinți în ceafa lui. Sângele îi șiroiește pe spate. Bătrânul se trântește violent cu spatele de perete și aude oasele creaturilor trosnind. Simte cum își dau drumul, se întoarce și le vede prăbușite la podea ca niște hălci de carne putrezită. Câțiva îl trag de picior, alții atârnă de lustră, unii sunt sus, pe dulap, și-l strigă și-l scuipă și scuipatul lor miroase a mortăciune. Lovește orbește în jurul lui și reușește să ajungă în dreptul scărilor. Vede că ușa de la intrare e blocată de mulți copii morți, turbați de furie, așa că urcă scările și aruncă o privire în urmă, să se asigure că nu-l urmărește niciunul dintre ei.

Se oprește din fugă: toate creaturile stau nemișcate, nu mai urlă, nu mai scuipă, nu-l urmăresc, doar se uită la el de parcă ar avea ochi și îi zâmbesc. Nemișcate și tăcute. Bătrânul își poate auzi din nou bătăile inimii, poate gândi și o face: geamul! Deja îl dor toate încheieturile, deja îi arde carnea de durere. Un salt i-ar fractura șoldul cu siguranță, se gândește, dar măcar ar fi departe de ei și ar putea striga după ajutor.

Urcă scările, hotărât să intre într-una dintre camerele de la etaj și să sară pe geam. Ajuns la etaj, caută să aprindă lumina și se întoarce către una dintre camere. Face un pas și se oprește. Ușile camerelor se deschid și, din spatele lor, ies bărbați și femei, goi și învinețiți, ciungi și mirosind a puroi, cu fețele la fel de goale ca ale bebelușilor de jos. În gurile lor deschise se vede dantura stricată. Creaturile vin către el și bătrânul intră într-o debara din spatele lui și aprinde lumina. Nu mai gândește limpede. Le aude pașii pe hol: îl caută, îl vânează. Se aruncă în genunchi și scoate o valiză din spatele altora, o deschide și scoate o pușcă. Verifică gloanțele și se întoarce chiar în clipa în care unul dintre morți trântește ușa debaralei de perete. N-a mai tras de câțiva ani și niciodată în oameni, doar în animale. Dar ăștia nu sunt oameni, se gândește, închide ochii strâns de tot și apasă pe trăgaci.

Bubuitura prinde ecou pe hol și, pentru o clipă, nu se mai mișcă nimic, în afară de norul gros de praf de pușcă, și acesta se așază pe tot, pe cadavrul prăbușit în fața lui și pe camera de filmat. Teama îi revine în oase, în carne și-n rana deschisă din ceafă și parcă îl ridică de subraț, se trezește în picioare și, cu o furie teribilă, iese în hol și începe să tragă și să încarce, să tragă și să încarce. Știe că sunt tot ei, tot cei de jos, dar mai bătrâni, mai copți în putreziciunea lor, și se gândește că poate un glonte bine plasat în capul lor îi va ucide și pe copiii morți de jos, care încă mai stau, e sigur de asta, nemișcați și zâmbesc pierduți ca din spatele unor morminte.

— Futu-vă-n gât! strigă și-și descarcă pușca în câte o creatură, care urlă și cade ca un bolovan la pământ.

Înaintând printre ei, ajunge în fața unui bărbat care pare să țină ceva strâns în pumn și care vine către el cu brațele ridicate și urlă din gura lui mucegăită. Bătrânul apasă pe trăgaci, iar burta creaturii se despică și o movilă de carne putredă se adună la picioarele lui. Cadavrul mai face un pas și cade peste grămada de carne. Ceilalți se opresc să se uite și, preț de câteva secunde, le poate auzi respirația greoaie, ca valuri lovindu-se de stânci. E obosit și nu știe câte gloanțe mai are la el.

Creaturile își iau avânt și, urlând într-un glas, se năpustesc asupra lui. Trage. O dată, de două ori, încarcă, trage, în jurul lui cadavrele cad secerate. Se retrage într-un colț, să fie sigur că nu poate fi atacat din spate, și continuă să tragă și să încarce. Pielea lor lucioasă și lipicioasă, burțile lor umflate strălucesc în scânteile focurilor de armă și, unul câte unul, se prăbușesc într-un nor de praf de pușcă.

S-a mai liniștit, furia a luat locul fricii și acum se simte ca un rege al norilor de praf de pușcă. Domină. Din camere, morții continuă să iasă și bătrânul își dă seama că trebuie să păstreze câteva gloanțe. Podul, se gândește. Se îndreaptă către scările ce duc în pod, dar, în învălmășeala trupurilor, primește un cot în piept, iar una dintre femei îl prinde strâns de testicule prin pantaloni. Bătrânul urlă și picioarele i se înmoaie de durere. Ridică arma și înfige țeava în gura larg deschisă a femeii. Apasă. Capul femeii explodează în zeci de bucăți, iar unele dintre ele se lipesc pe pereții din jur și pe ecran. Bătrânul e plin de sânge. Femeia își descleștează degetele și cade.

***

Cu o săptămână în urmă fusese, la fel, cuprinsă de o teamă fără temei și a plecat să-și viziteze tatăl. Tot noaptea, tot pe ascuns, pentru că nu voia să-și îngrijoreze soțul. S-a trezit cu imaginea tatălui lipită pe retină: un om demolat, dărâmat bucată cu bucată pe covorul camerei. A plâns tot drumul. Când a ajuns, bătrânul dormea liniștit cu luminile aprinse. A ieșit pe vârfuri și a încuiat ușa în urma ei. Sigur nu e nimic nici de data asta, își spunea, repetând vorbele ca pe o mantră, ca o mamă care își culcă pruncul febril. Simțea cum nodul din gât o sugrumă, dar nu, de data asta nu va plânge. Trebuie să rămân puternică, să mă obișnuiesc cu asta, își spunea, știam că voi ajunge să-i port de grijă ca unui copil. Niciodată nu ești pregătit, nu? Și-a amintit cât de tare își dorește un copil, dar a alungat gândul cu o mișcare a mâinii prin aer, o mișcare care ar fi putut însemna orice, dar atunci și acolo însemna că are deja un copil în grijă, unul de 70 de ani.

A tras de volan și a intrat în zona în care casele se înghesuiau zgribulite una în cealaltă. A mai condus o vreme, până când farurile mașinii s-au urcat pe zidul casei bătrânului, apoi a oprit motorul. Toate luminile aprinse, ca de obicei. A ieșit din mașină. Atâta liniște în jur. Și atât de frig. Nu și-ar fi dorit nimic mai mult acum, decât să se cuibărească precum un făt chiar acolo, lângă mașină, sau mai bine sub mașină, să nu o vadă nimeni, ba chiar sub pământ, sub stratul gros de asfalt, să zacă așa, să plângă până dimineața și să-și aștepte tatăl, tânăr, drept, cu pieptul lat și mare, să o scoată cu o lopată de sub pământ și să o salveze.

Cum să ajungă fiica să-și salveze tatăl? Cum?…

I s-a părut că a auzit ceva: voci, bubuituri. Și-a sugrumat plânsul și a pornit grăbită spre casă. A învârtit cheia în ușă și a apăsat pe clanță.

***

Bătrânul trântește ușa podului cu putere, apoi se lasă să cadă ca un trup fără vlagă pe ceva moale ce se simte ca un sac. E atâta liniște, încât își îngăduie să închidă ochii și să răsufle ușurat. Ține ochii când închiși, când deschiși, și nu e nicio diferență, pentru că în pod nu e pic de lumină. E atât de moale și comod pe sac! Somnul îi înmoaie brațele și picioarele și tocmai ce simte cum capul îi alunecă încet pe spate, când un gând îl trezește din letargie: să nu vină acum! Nu, Doamne, nu! Să nu vină acum, nu tocmai acum! Se gândește la fiica lui. Să nu vină tocmai acum…

În spatele ușii e liniște, dar știe că sunt acolo, morții vii, copii și adulți, gata să urle din gurile lor spurcate și să-i sară la gât. Nu, să nu vină tocmai în noaptea asta! Vrea să numere câte gloanțe mai are și-și dă seama că și-a pierdut pușca pe scări, a lăsat-o să-i cadă din mâini în agitația dinainte de a ajunge în pod și de a bloca ușa în urma lui. Nu, nu, zice cu voce tare, dar glasul îi pare straniu de bătrân în podul gol. Își ascultă respirația și trage cu urechea la ce se poate auzi afară, în stradă. I se pare că aude ceva. Să fie motorul unei mașini? O portieră acum? Nu, te rog, Doamne, nu acum, nu de data asta! Numai pe ea o mai am.

Dintr-odată ceva se mișcă sub el. Ce?!… Sacul se mișcă asemenea unei omide într-un cocon. Încearcă să se ridice, dar degete osoase, cu pielea fină, i se încolăcesc în jurul brațelor și a picioarelor și-l țintuiesc la pământ. Strigă și se zbate și simte cum toată podeaua se mișcă sub el, e moale și catifelată, e vie și respiră sub corpul lui. Se luptă și reușește să-și înfigă dinții într-una din mâini, apoi în cealaltă. Apucă celelalte mâini și-și eliberează picioarele și, smucindu-se violent, se ridică. Îi e greață și ar vrea să vomite, dar nu e timp pentru așa ceva.

Aprinde lumina. Un urlet cumplit umple podul (microfonie) și inima îi stă în loc pentru o clipă, ca și cum cineva i-ar fi străpuns pieptul și i-ar strânge-o în pumn. Zeci de cadavre stafidite se ridică de pe podea, cu pielea lucind precum catifeaua bolnavă, iar altele ies din zecile de coșciuge care sunt sprijinite în picioare de-a lungul podului. Urlă cu glasuri de copii și fețele lor sunt din nou goale, ca acelea de jos, și, chiar dacă le poate vedea ridurile și pielea îmbătrânită, bătrânul știe, nu știe de unde știe, dar știe, că sunt aceiași de jos, aceiași fetuși, aceiași copii și aceiași morți vii fără chip. Urlă și își balansează corpurile aproape acvatice către el.

Bătrânul se năpustește asupra ușii și o deschide. În spatele ei, înghesuite pe scară, alte creaturi fără chip îl așteaptă să coboare. Tăcute și nemișcate. Printre ei, i se pare că o vede chiar și pe femeia căreia i-a zburat capul cu câteva minute înainte: un trup cu jumătate de cap, din care se ridică aburi și, dacă s-ar apropia, bătrânul ar putea cu siguranță mirosi norul de praf de pușcă din jurul lui. Trântește ușa și se proptește în ea cu spatele. Se gândește că dacă inima nu i-a cedat până acum, nu o va mai face și va trăi până în clipa în care va muri ucis de creaturile care se apropie de el din toate părțile.

E obosit și mușchii îi cedează. Începe să plângă, își înfundă capul în palme și, pentru o clipă, își amintește cât de bine e să fii copil, să închizi ochii crezând că totul în jur dispare, și chiar să dispară. Dar nu, copilul din el e mort, la fel de mort ca toți ceilalți copii pe care i-a ținut în palme de-a lungul vieții, aceleași palme în spatele cărora se ascunde acum ca un prunc lipsit de puterile lui magice. Îi aude pe toți urlând, pe toți copiii morți strigându-l într-un glas, le aude pașii îmbătrâniți târându-se către el, coșciugele prăbușindu-se în jurul lui, creaturile lovind în ușa din spatele lui, bum, bum, bum, ușa se zdruncină, bum, bum, e întuneric în spatele palmelor și simte atingerea umedă a creaturilor pe piept, degete scheletice îi umblă prin păr. Bătrânul plânge în palme și se lasă să se scurgă pe podea, ținându-și palmele încă lipite de față.

Aude cum sparg ușa podului. Degetele îl dezbracă de pantaloni și-l lasă gol; îi respiră din gurile împuțite aer cald peste piele, îl mângâie lipicios și urlă. Însă totul se oprește dintr-odată, când o voce puternică, venită din partea cealaltă a podului, alungă creaturile din jurul lui. Morții se retrag și fac loc celui ce-a strigat. Bătrânul deschide ochii și vede creatura imensă din mijlocul podului: un corp înalt și greoi, compus din zeci de brațe, picioare, capete, toate topite haotic într-un trunchi de carne diform. Câteva jumătăți de capete alcătuiesc un cap deformat, cu multe guri, nasuri, ochi fără pleoape. Amalgamul de trupuri ține într-una din mâini ceva ce pare a fi un bici: un șir de cordoane ombilicale, cusute unul în prelungirea celuilalt. Creatura ridică biciul de carne deasupra capului și-l învârte de două ori în aer, după care îl smucește și țintește către bătrân. Cordonul se înfășoară în jurul lui și-l îmbracă într-un cocon alunecos. Bătrânul încearcă să strige, dar cordonul se strânge tare în jurul coastelor și-l lasă fără aer. Simte presiunea asupra oaselor și aude limpede cum îi trosnesc toate încheieturile, una câte una, poc, poc, poc. Creatura se apleacă peste el și-l privește cu zecile de ochi fără pleoape și din zecile de guri urlă pe zeci de voci:

— Tată! Tată! Tată!

***

Deasupra lui plana chipul plâns al fiicei.

— Tată! Tată! Tată!

S-a uitat în jur: era în pat, ud de transpirație, îmbrăcat și întreg. Întreg și teafăr. Și-a pipăit ceafa. Nimic. A oftat lung și și-a șters sudoarea de pe frunte.

— Gata, sunt cu tine, a zis femeia. Strigai în vis.

— De ce ai venit?

— Te-am sunat, dar nu ai răspuns. Nu ai auzit?

— Nu.

— Nu știu, am avut o presimțire, așa că am luat mașina și am venit să văd ce faci. Nu te-aș fi trezit, dar cum am intrat, ai început să strigi în somn și să te zbați și știi că nu suport să te văd așa. Ești bine acum?

— Da, da… sunt bine. Iartă-mă, nu am vrut să te îngrijorez.

Se uita în jur, se smulgea încet din somn și lumea prindea contur.

— N-am auzit telefonul, a zis, îmi pare rău. Am avut un coșmar… nu contează, lasă.

— Vrei să vorbim despre asta?

— Nu. Nu, te rog, hai, du-te acasă, sunt bine. Du-te și te culcă.

— Sigur?

— Da, ți-ai lăsat bărbatul așa și-ai plecat. Și-o face și el griji.

— Nu știe, doarme.

— Hai, a zis bătrânul și s-a ridicat din pat, du-te acasă. Să conduci cu grijă, te rog.

A însoțit-o până la ușă și a sărutat-o pe frunte.

— Să ai grijă, i-a zis. Te iubesc, puiule.

— Și eu, tată.

I-a mângâiat părul alb și i-a zis:

— Să te usuci, ești leoarcă. Să nu răcești, nu vreau să trebuiască să am grijă de tine ca de un copil.

Și-au zâmbit. Câteva clipe mai târziu, femeia era în mașină și mașina abia se mai vedea. După ce zgomotul motorului s-a pierdut în depărtare, toată strada s-a adâncit în liniște. Bătrânul a îmbrăcat un halat gros peste pijamale și a ieșit pe ușa din spatele casei. Curtea era înmuiată în lumina slabă a reflectoarelor și dimineața se lăsa așteptată. Soarele era încă sub pământ. Liniște. Numai frunzele copacilor se auzeau foșnind în vânt. S-a dus în capătul celălalt al curții și s-a strecurat în spatele unor tufișuri înalte, lângă cel mai îndepărtat zid. S-a așezat în genunchi și și-a lipit întâi palmele, apoi urechea dreaptă de pământ. A închis ochii și a ascultat: din adâncuri se ridica sunetul mut al bătăilor a sute de inimi mici ca sute de sori prinși sub pământ.

error: Content is protected !!