Toma. Administrator

Când creatura îi trecu prin fața mașinii, apărând și dispărând într-o clipă ca un fulger în noapte, călătorul știu că trebuia să oprească. Nu văzuse ce era, un câine probabil (o vulpe?), nu știa, nu conta – condusese deja de peste douăzeci de ore, făcuse câteva alegeri greșite, stânga, dreapta – răscruci, se temea de ele – și drumul pe care ajunsese, un drum pe care, dacă ar fi avut o hartă, l-ar fi căutat în zadar, nu părea să ducă nicăieri. Încercă să-și mai țină ochii deschiși câteva ore, poate chiar zeci de minute, până la o nouă răscruce, luminiș, o stație ciobită în stradă, un motel, ceva, orice, dar mâinile nu-l mai ascultau, așa că, luând o ultimă gură de apă din sticla de pe scaunul din dreapta, călcă accelerația, adâncindu-se și mai mult în noapte.

Dar, la un moment dat, pe nebănuite, i se păru că vede cu colțul ochiului drept un indicator. Viteza era prea mare ca să oprească brusc și nici nu avea forța să întoarcă, dar știu, bănui, că de data aceasta mintea nu-i mai juca feste și că în curând ceva avea să spulbere monotonia acelei șosele întunecate din inima pădurii.

Bănuiala se dovedi întemeiată: după numai două minute, câteva lumini îi apărură în față, iar pe dreapta se deschise un spațiu deloc vast, atât cât să încapă un mic motel cu două geamuri luminate, cu multe altele scufundate în beznă.

Slavă Domnului, șopti și simți cum mușchii i se relaxează fără voia lui, semn că, dacă nu i-ar fi ieșit în cale această minune, ar fi avut de ales: fie ar fi înnoptat în mașină, fie ar fi condus mai departe, ambele opțiuni părându-i, în acea târzie oră din noapte, având sumbrul deznodământ al somnului etern, profund.

Un fior îl trecu și trase de volan. Parcă mașina și inspectă motelul cu ochi încețoșați de somn. Mai mult de jumătate din clădire era ascunsă în ceață și în beznă. De undeva se auzeau broaște încălecându-se. Aerul era umed și noaptea rece, luna ascunsă în spatele copacilor deși, suspendată în crengi asemenea unei muște într-o pânză de păianjen. Dar nu conta, nimic nu mai prea conta – îi era somn, așa că făcu un pas pe treptele de lemn și ascultă. Un clic și lumina dintr-una dintre camere se stinse, apoi o ușă se închise și cea din față se deschise. Din spatele ei ieși o siluetă a unui om, aureola becului puternic al recepției orbindu-l pe noul vizitator. Administratorul făcu doi pași în față și călătorul putu să-l vadă: era un bărbat înalt, cam așa ca el, brunet, cu ochii mari și negri, dar cu o piele foarte palidă. Respira des și scurt, de parcă ar fi fugit, și privea în jur, căutând pe cineva, uitându-se după ceva, nu știa, nu conta.

— Aveți o cameră liberă, domnule? întrebă călătorul.

Administratorul îl privi și, cu un gest ambiguu din mână, ca și cum ar fi alungat ceva din aer, îl invită înăuntru. Se postă în spatele biroului și se aplecă asupra caietului imens din fața lui. Călătorul observă că administratorului îi tremurau mâinile.

— Cum vă numiți? întrebă administratorul.

Călătorul îi spuse numele și administratorul îl notă în caiet.

— Și dumneavoastră cum vă numiți, domnule?

Administratorul îl privi și călătorului i se păru că vede ochii unui animal încolțit. Privirea administratorului căzu pe placa de pe birou.

— Toma.

Și, sub nume: administrator.

— Mulțumesc.

Călătorul voia să doarmă câteva ceasuri, ca apoi să plece la drum cât mai devreme, să părăsească pădurile și să-și găsească calea către zone mai civilizate, cu mâncare, cu apă și cu propoziții elaborate. Avea de ajuns undeva, își spuse, și nu e vreme de pierdut.

— Deci? întrebă.

— Ah, tresări administratorul. Cheia, da. Camera…

Se uită în cutia de pe perete.

— Camera 19, zise.

Călătorul își luă cheia și se întoarse.

— Domnule, zise administratorul, mă scuzați. Vă rog să scoateți mașina de pe alee și să o duceți în spatele casei. Avem mulți clienți și nu am vrea să le blocăm accesul…

Zise toate acestea privind în jos, în gol, evitând privirea călătorului, sfios și încă tremurând.

— Desigur, zise călătorul și plecă.

Porni farurile și strecură mașina prin poteca îngustă din stânga casei, intrând într-o curte. Lipsa copacilor făcea ca lumina lunii să fie mai puternică acolo, în curtea plină cu mașini, unele noi, altele foarte vechi, chiar de epocă, ar fi zis. Unele în stare bună, altele ruinate, mâncate de rugină și acoperite de licheni. Parcă și ieși din mașină. Se uită în jur și văzu poteca șerpuind printre mașini spre inima pădurii, de unde se auzeau vag, distant, glasul broaștelor și, parcă, clipocitul unei ape.

Oboseala îi încerca trupul și, capitulând, hotărî să nu-și mai încarce gândurile cu întrebări inutile și să se retragă în cameră. Urcând scările interioare ale motelului, încercă să nu se lase afectat de groaznicul miros ce sălășluia pe holurile întunecate.

E numai o noapte, își spuse și intră în cameră, se strecură pe întuneric în pat și, îmbrăcat, adormi.

***

Se trezi după câteva ore trecute cu bine de miezul nopții, cuprins de o agitație nefirească. I se păru că aude un muget prelung și tresări. Se uită în jur. Ochii îi erau acum obișnuiți cu întunericul, așa că putu desluși cu ușurință formele întunecate din cameră. Mobilele erau acoperite cu pânze mari, negre, părând grămezi haotice, munți de ceva, de orice, mascate de întuneric. Privi pe geam și abia atunci observă mișcarea de afară. Administratorul ieșea din pădure pe poteca dintre mașini, salopeta sa din cauciuc și sacul de nailon negru ce-l trăgea după el strălucind în bătaia lunii. Sacul părea greu, administratorul călca apăsat și se oprea după fiecare pas să-l smucească către el. Călătorul îl urmări din spatele perdelelor, până când acesta dispăru sub geamul său. Apoi deschise încet fereastra și privi în jos, unde îl văzu pe administrator coborând câteva trepte spre ceea ce părea a fi o pivniță, trăgând sacul după el, suflând, gâfâind.

Îngrozit, călătorul închise geamul și se așeză din nou pe pat. Încercă să închidă ochii, dar imaginea administratorului îmbrăcat în salopetă de cauciuc, trăgând după el un sac de nailon negru, nu-i părăsea întunericul din spatele pleoapelor. Se foi în pat, gândindu-se dacă să plece sau nu, dacă i-a ajuns somnul, dacă nu cumva visează, dacă i s-a părut. Alungă somnul cu un salt din pat și deschise ușa. De jos se auzi mișcare – ușa de la intrare, apoi pași, apoi încă o ușă scârțâind. Coborî treptele încet, pe vârfuri, și se opri în dreptul camerei administratorului. Ușa era întredeschisă și-l văzu pe acesta dezbrăcându-și salopeta, îmbibat în transpirație, respirația grăbită, mâinile tremurând. Merse mai departe și deschise cu grijă ușa de la intrare. Ocoli apoi casa și se opri în fața pivniței. Pe jos observă o dâră umedă. Coborî.

Era întuneric, lumina lunii nu bătea până acolo jos. Căută un întrerupător pe lângă ușă, dar, până să-l găsească, auzi un foșnet și un scârbos zgomot de plescăit lipicios. Sângele îi urcă în tâmple și căută întrerupătorul cu ambele mâini până îl găsi. Lumina invadă pivnița și călătorului îi veni greu să înțeleagă ce vedea: beciul nu era asfaltat sau pietruit, doar pământ moale și, în mijlocul lui, se deschidea o gură imensă cu buze groase din nămol, fără dinți, plescăind, molfăind bucăți grețoase de carne gri ca lutul. Lângă gură era sacul negru, desfăcut, golit pe jumătate și culcat la pământ, iar în el călătorul putu vedea niște creaturi hidoase, băloase și urât mirositoare, asemenea unor mormoloci imenși, fără ochi, fără membre, colcăind lin și alunecos.

Călătorul se întoarse să fugă, dar în ușă îl aștepta administratorul. Urmă o clipă de liniște, doar plescăitul gurii și foșnetul sacului se mai auzeau în noapte. Administratorul părea și el la fel de înfricoșat și agitat.

— Lasă-mă să plec, spuse călătorul.

— Stai, nu înțelegi, zise administatorul. Lasă-mă să-ți explic. Eu…

— Nimic! Taci! strigă călătorul și se năpusti asupra lui, împingându-l din ușă.

Administratorul căzu, strigă ceva, încercă să se ridice, alunecă, strigă. Călătorul urcă treptele beciului, ocoli casa și intră înăuntru. Urcă în cameră să-și ia lucrurile și cheile de la mașină, hotărât să părăsească motelul cât mai repede. Ieși pe hol și fu din nou întâmpinat de administrator, agitat, murdar, tremurând și încercând să-l oprească.

— Stai, zise, nu înțelegi. Trebuie să…

— Lasă-mă! zise călătorul și încercă să se smulgă din brațele administratorului. Să nu mă atingi! Să nu cumva să încerci să…

— Așa trebuie! Așa trebuie…, strigă administratorul agățându-se de călător, smucindu-l, prinzându-l de mâini, de picioare, de ceafă.

— Lasă-mă! Dă-mi drumul!

Administratorul îl prinse de față, degetele, încă ude, acoperite de mucusul acelor creaturi alunecoase, întrându-i în gură și în nas. Călătorul reuși să-i vâre un pumn în burtă și administratorul se prăbuși la podea. Călătorul făcu primul pas pe scări, dar administratorul îl prinse de picioare și amândoi se prăvăliră pe scările interminabile ale motelului. Apoi se făcu întuneric.

***

Se trezi deasupra trupului administratorului, la baza scărilor. Își apropie urechea de nasul acestuia – nu respira. Din ceafa administratorului se scurgeau firicele de sânge. Călătorul se ridică și se uită în jur. Abia după câteva clipe, când totul reveni și înțelese unde era, frica îl năpădi din nou. Ridică trupul neînsuflețit și-l cără în fața celei mai apropiate încăperi. Deschise ușa și mirosul îl lovi drept în frunte. Aprinse lumina: în camera imensă erau două mese lungi pline cu mâncăruri somptuoase, dar putrede, tot numai mucegai și mușchi, viermi și molii. Pe scaune erau cadavrele a nenumărați bărbați descompuși, unii mai mult, alții mai puțin, burțile umflate, pielea soioasă, câte un os, gingii belite, ochii uscați în orbite. Mirosul era insuportabil și călătorul se aplecă să vomite, dar nu prea avea ce. Doar un fir subțire de suc gastric se scurse de pe buze. Rămase o clipă în ușă, străbătut de fiorii stomacului, cu ochii înlăcrimați, gura larg deschisă. O muscă i se așeză pe buze, apoi zbură. Își reveni și-l trase pe administrator înăuntru. Îl ridică și-l așeză pe unul dintre scaunele libere și observă că în jurul meselor erau și paturi, unul lângă celălalt, divane, comode, fotolii, toate acoperite de cadavre descompuse, mumii păstoase. Ieși din cameră și închise ușa în urma lui. Căzu în genunchi și-și prinse capul în palme.

— Doamne… ce…

Nu-și mai simțea brațele sau picioarele, nici inima bătând în piept. Se vedea parcă de sus, dintr-un colț al holului, plângând, tremurând, lamentându-se.

Și apoi auzi mugetul… Era un sunet grav, din adâncuri, și, auzindu-l, înțelese că același muget îl trezise din somn cu ceva timp în urmă. Se ridică și ascultă. Ecoul străbătea holurile, lovindu-se de pereți, pierzându-se undeva în întunericul etajelor superioare. Mugetul urca din pivniță, lung, maiestuos, grav, ca un strigăt al veacurilor, aducând cu el încleștarea rocilor, încălecarea plăcilor, răcoarea adâncurilor, duhoarea pământurilor.

Călătorul ascultă și, în sfârșit, înțelese.

Coborî în pivniță și se așeză lângă gura din pământ. Sacul foșnea și călătorul observă că una dintre creaturile lipicioase se chinuia să iasă din el. Era ultima și se prinsese în sac. Se zbătea, iar gura mugea a foame. Călătorul ridică sacul și eliberă creatura. O luă în brațe și o mângâie, o legănă și o alintă. Se așeză din nou în genunchi lângă despicătura din pământ și îi fredonă creaturii un cântec de leagăn, acompaniat de mugetul epocilor ca o orgă monolitică. Ridică creatura deasupra gurii și o lăsă să cadă. Mugetul încetă și gura începu să plescăie, devorând cu poftă giganticul mormoloc.

Călătorul tresări – auzi o mașină. Prin ușa pivniței se vedeau primele semne ale dimineții. Călătorul urcă și ocoli casa. Se opri în fața mașinii ce tocmai intra pe alee, dar nu zise nimic. Avea emoții, tremura. Din mașină ieși un tânăr. Călătorul îl privi și, cu un gest din mână, îl invită înăuntru. Deschise caietul de pe biroul recepției și simți cum îi tremură filele între degete.

— Bună dimineața! zise tânărul.

Călătorul nu zise nimic, simți emoțiile strecurându-se în extremități, roșeala din obraji, bobul de transpirație. Luă pixul între degete și întrebă:

— Cum vă numiți?

Tânărul îi spuse numele și călătorul notă în caiet.

— Cu cine am onoarea, domnule? întrebă tânărul.

Ochii călătorului căzură pe placa cu numele de pe birou și, închizând caietul, zise aproape șoptit:

— Toma. Administrator.

error: Content is protected !!