Vis cu furnici

Ultima silabă căzu la trezire, de cealaltă parte a visului. Broboane de transpirație i se scurgeau pe obraji și se adunau pe mărul lui Adam, îmbătrânit și el. Închise din nou ochii și rămase așa până când pleoapele fierbinți se eliberară din somn. Mereu la fel. Nu era noapte în care să nu se piardă în gangul întunecat. Îl chema, mereu aceleași cuvinte, cu vocea ei șoptită, el asculta, dar niciodată nu îndrăznea să facă un pas în întuneric.

Îi luă mult timp să se ridice din pat. Între tânărul din vis și bătrânul care visa se întindea un pod lung din oase roase, vechi de zeci de ani. Se strecură cocoșat printre munții de gunoaie care îi înconjurau patul, turnuri și poduri, un peisaj imaginat de-a lungul zecilor de ani de solitudine. Numai geamurile rămâneau neacoperite, ca să știe când se termină ziua și când începe visul, mereu același vis. O potecă ce ducea de la pat la ușa din hol brăzda grămezile de gunoi. În celelalte camere, aceeași panoramă: lemne, fiare, pungi, bucăți de plastic, mici, mari, dulapuri, găleți, saltele, plase, saci cu haine, televizoare, radiouri, carcase de frigidere și mașini de spălat, oglinzi, munți de cărți îngălbenite, turnuri de ziare și reviste vechi și roase, sticle, bidoane de plastic, cartoane, cutii, bucăți de garduri, rame de tablouri, geamuri, cârpe, cauciucuri, cărămizi, bolțari, țevi, lustre, tablouri, poze și o sumedenie de alte obiecte, adunate în ultimii ani de la groapa de gunoi și din containărele din cartier.

Când vremea ținea cu el, pleca de dimineață cu o roabă și nu se oprea decât în vârful muntelui de gunoi de la marginea orașului. Stătea acolo toată ziua și se întorcea seara târziu, ca să nu-l vadă vecinii, cu roaba plină de obiecte. Se ferea de vecini. Nu de puține ori au chemat poliția și l-au amenințat că îl dau afară din bloc, dacă nu-și face curat în casă. Încerca să-i evite pe cât de mult putea și avea grijă să nu adune gunoi organic, să nu împută blocul. Copiii aruncau cu pietre după el și-l strigau „gunoierul”. Într-o dimineață a găsit roaba la câteva blocuri depărtare de casă și de atunci o urca mereu cu spinarea ruptă până în apartament. Zilnic cobora roaba, o umplea cu gunoi (o parte mergea la reciclat, ca să aibă de o pâine a doua zi, o parte se adăuga construcției de gunoi).

Tot vecinii au chemat și televiziunea. Nu s-a ascuns de camerele de filmat, ci și-a arborat pieptul scobit de bătrânețe și a explicat cu mândrie motivul pentru care aduna gunoaie:

— Îmi construiesc un dispozitiv.

— Ce fel de dispozitiv?

— De transport.

— De ce?

— Ca să dispar.

Simplu.

Se zvoneau multe despre bătrânul pe care copiii îl numeau la început boschetar și gunoier, apoi, după ce a spus ce a spus pe canalul de știri, l-au botezat „nebunul”, ba unii dintre ei îi spuneau și „mortul”, pentru că umbla pe străzi între apusul și răsăritul soarelui (dar și pentru că puțea).

Da, multe se mai zvoneau!

Că de ce trăiește singur? Păi cum de ce? Și-a omorât nevasta de tânără, demult, maică, nu erai pe aici pe-atunci, ziceau unele. Ba nu, l-a părăsit muierea, ziceau altele. De ce? Că-i nebun, tu nu vezi? A făcut și pușcărie. Da, da, așa e, ziceau alte voci, atașate de trupuri ce alungau muște prin aer, trupuri adunate în jurul becului de la scară. A făcut pușcărie, îți zic eu. A stat mult. Și tot aici s-a întors după. Păi de ce? Naiba știe. Îți zic eu de ce. De ce? Că și-a omorât nevasta. Azi era cu ea la braț pe bulevard, mâine nu mai era. Unde s-a dus? A omorât-o, îți zic eu. Și n-au găsit-o? Păi dacă-i moartă! Păi moartă, zic, nu i-au găsit cadavrul. Nu, maică, a avut el grijă. Ptiu, drăcie!

În unele nopți se auzeau zgomote venind din apartamentul lui, dar nu orice fel de zgomote, ci voci. Vecinii puteau jura: nu o dată au auzit întregi conversații purtate în camerele bătrânului, înăbușite de grosimea pereților, astfel încât nimeni nu putea spune precis despre ce se vorbea. Unii ziceau că ar vorbi singur, ba alții jurau că se aud mai multe voci. Un al treilea grup, mai împăciuitor, credea că bătrânul vorbește singur, dar pe mai multe voci. Și dacă ar fi fost vorba numai despre vocile din casă, ar fi fost bine, dar nu, mai erau și lumini, lumini intermitente, uneori atât de puternice, încât se oglindeau în blocul vecin, unde, pentru o clipă, toate geamurile se aprindeau la unison. Câțiva insomniaci scoteau apoi capul pe geam, dar prea târziu, vocile dispăruseră, lumina se stinsese, noaptea se reașezase în stradă. Da, multe se mai zvoneau în jurul bătrânului.

Acum era aproape gata. Privea din hol către singura cameră care nu era complet înghițită de gunoaie. Prin spărtura mică, cât să încapă un om, se vedea patul nefăcut. Luă roaba în spate și coborî scările.

Vine nebunu’. Merge la gunoaie, bă, hai încoa’ să-l vezi. Ăsta-i? Da, mă, gunoierul. Ți-am zis eu. Uite mortu’, mă! Să-l vezi deseară cum vine. Stăm atât? Nu mă lasă ai mei atât. Hai după el. Lasă-l, că-i dus. De ce? E rău? Nu, vai, e blând. Nu zice nimic. Și-atunci? Hai. Dă o piatră. Nu, lasă. Dă tu o piatră, mă, că ăsta-i fricos. Nu-s fricos, taci din gură, ia de aici.

Piatra căzu în roabă. Zgomot. Ecou. Chicoteală. Copiii râdeau și fugeau, se ascundeau prin scări de bloc.

— Nebunu’! Gunoieru’!

În geam bătrânii șușoteau:

— Bietul de el. Îl mănâncă viermii în casa aia. Singur de atâta vreme. Dar cum… ? Nu se știe. Însurat? A fost. A murit? Demult, înainte să ne mutăm aici. Cum? Nu se știe. Cică a dispărut. Dă-l încolo de împuțit, de-asta avem noi nevoie în bloc. Ce-ai, mă, te-ai dilit? Doamne iartă-mă, că n-o mai avea mult. Ui’ la el, sărmanu’. Nu te mai holba atât, vezi că ai ciorba pe foc.

— Nebunu’! Gunoieru’!

Încă o piatră căzu în roabă. Bătrânul se opri, scoase pietrele și le lăsă să cadă pe trotuar. Nu le aruncă înapoi. Trecu calea ferată și dispăru în spatele unor tufișuri înalte.

— Hai, închide geamul ăla că-i curent. Hai să fugărim mâțe. Hai. Hai.

Copiii nu mai râdeau, bătrânii nu mai șușoteau. Un copil stătea îngenunchiat în spatele blocului și urmărea tăcut o furnică care căra o altă furnică în spate. O privi până când împinse corpul minuscul printr-o gaură în pământ. Se făcuse târziu.

— Treci în casă, s-a înserat.

— Mai stau un pic.

— Nu, acum!

Copilul se ridică, își scutură genunchii de pământ și plecă, bănuind secrete pe sub pământ.

***

Era lună plină. Roaba scârțâia pe stradă. Bătrânii se răsuceau în paturi. Copiii visau furnici.

Urcă roaba până în casă, încuie ușa și începu să așeze noile obiecte în spațiile rămase libere. O trotinetă stricată, o chiuvetă spartă, cinci găleți, un sertar, un uscător de rufe, un sac de haine, un filtru de cafea și două pungi pline cu alte nimicuri. Le înșiră în jurul său. Se strecură în peștera din gunoaie și acoperi intrarea cu o bucată mare de tablă. Se întinse pe pat, își încrucișă mâinile pe piept și așteptă.

***

A doua zi:

Copiii așteptau cu pietre în mână, bătrânii șușoteau în geamuri. Scârțâitul roabei nu s-a mai auzit. Noaptea oamenii așteptau roaba să le cânte de culcare.

A treia zi:

Copiii așteptau cu pietre în mână, bătrânii șușoteau în geamuri. Scârțâitul roabei nu s-a mai auzit. Noaptea oamenii așteptau roaba să le cânte de culcare. Era a doua noapte de nesomn.

A patra zi:

Copiii așteptau cu pietre în mână, bătrânii șușoteau în geamuri. Scârțâitul roabei nu s-a mai auzit. Noaptea oamenii așteptau roaba să le cânte de culcare. Era a treia noapte de nesomn.

***

Nedormiți de trei nopți, derutați și șifonați, vecinii chemară poliția. De dimineață toată strada se adună la scara blocului și ajută la scoaterea gunoiul din casă. Vorbeau tare, să se audă:

— O fi murit, săracul. Lasă, era și vremea, atâta timp singur… Eh, ia lăsați-mă, prea mult jeg, ce… Împuțit. Tăceți, mă. Da, măcar să-l scoatem repede să nu împută blocul. Da, o să înceapă să pută… Șșt! Da. N-are cine să-l îngroape. N-are pe nimeni? Nu. Și cum trăia? Eh, mânca pe la unul, de pe la altul, mai primea un ban, una-alta.

Gunoaiele treceau din mână în mână, de la ușă până la camion.

— Uite, asta încă-i bună. Las-o, bă, ești nebun, e gunoi.

Luna era deja pe cer, când polițistul ridică tabla de pe gura peșterii. În jurul patului încă acoperit de gunoaie, pereții își arătau goliciunea după mulți ani. În jurul polițistului, vecinii așteptau curioși să vadă mortul. Polițistul băgă capul înăuntru, după care se trase repede înapoi. E mort? E mort? întrebau toți într-un glas. Polițistul privi în gol câteva clipe, apoi spuse: Ajutați-mă să-l scot.

Îndată ce au așezat mumia pe parchet, se lăsă liniștea peste tot apartamentul. Priveau cu toții îngroziți la coconul din fața lor, o crustă lipicioasă care urmărea conturul unui corp. Dați-vă la o parte, zise unul dintre polițiști și scoase un briceag. Se aplecă peste mumie și tăie crusta încet, cu grijă să nu-și arate greața care îi invadase stomacul. Apoi se ridică în picioare și rămase țintuind cu privirea învelișul lipicios: coconul era gol. Oamenii tăceau, iar prin geamul deschis intra răcoarea nopții.

În tot apartamentul mirosea a vânt, a ploaie și a noapte.

***

Sunt tineri. Sunt împreună. Se întorc acasă pe o stradă întunecată. Mâna ei se odihnește în pumnul lui. S-a lăsat noaptea și frigul îi împinge către casă. Înfășurați în fulare și gânduri, alunecă în vis cu fiecare pas. Vor căldură, vor pat, vor somn. Se vor. Nu-și spun nimic, calcă regulat pe trotuarul gol. Încă două străzi și sunt acasă. Vor încuia ușa, se vor dezbrăca, se vor întinde pe pat, se vor iubi și vor adormi. Se vor. Stâlpii de lumină sunt rari, doar unii pâlpâie mecanic. Încă o stradă și sunt acasă. În dreptul unui stâlp de lumină defect se deschide un gang din care se revarsă în stradă câteva limbi de lumină. Scântei. Un bâzâit electric. Apoi, liniște. Tinerii se opresc în mijlocul străzii.

— Ce a fost asta?

— Nu știu… Hai să mergem.

— Stai, trebuie să vedem ce e.

— Venim mâine, pe lumină. Hai acum, mi-e frig.

Au ajuns în dreptul gangului. Întuneric.

— Hai, că nu e nimic. Poate ni s-a părut, zice el.

— Nu, nu, ai văzut și tu, e ceva acolo.

Ea își desprinde mâna din pumnul lui.

— Ce vrei să faci? o întreabă.

— Sunt sigură că e ceva aici.

— Dar nu se vede nimic, nu are rost, zice el.

— Ceva ca un plâns.

— Ți s-a părut. E vântul, vâjâie printre blocuri.

— Nu, nu e vântul. Stai o clipă, trebuie să vedem ce e.

— De ce trebuie?

— Poate are nevoie de ajutor.

— Cine?

— Nu știu.

Ea începe să pășească înspre gang.

— Auzi? întreabă.

— Nu aud nimic.

— Nu?

— Nu, ți se pare. Hai să mergem, te rog, e deja foarte târziu.

Ea face al doilea pas și se oprește.

— Ce întuneric e, zice.

— Vino înapoi.

Al treilea pas. Bezna gangului o înghite.

— Ieși de acolo, zice el. Hai să mergem.

Tace. Ascultă. Îi e frică să intre după ea. E aceeași frică, frica nopților din copilărie, cuibărită în oase chiar și acum.

— Nu auzi? Vino odată!

Liniște.

— Începi să mă enervezi. A fost o seară atât de frumoasă, de ce vrei să o strici?

Nu primește niciun răspuns. Vântul mătură blocurile.

— Hai, te rog, să mergem.

Închide ochii și oftează. În ciuda fricii, intră în gang după ea. Face trei pași și o caută orbește cu brațele întinse în întuneric.

— Unde ești? Poate te împiedici pe aici și te lovești.

Liniște.

— Lasă glumele, ieși odată!

Dar ea nu răspunde. Mai face câțiva pași, se lovește de ceva metalic, un container probabil. Ecoul loviturii se izbește pe întuneric de zidurile gangului.

— Unde ești? Termină cu prostiile!

Se învârte în cercuri cu brațele întinse, parcă e legat la ochi. O strigă pe nume. O dată, de două ori, de multe ori. Se învârte, se întoarce, se apleacă, sare, se lovește, înjură, strigă, se sperie, plânge. Timpul trece și el se adâncește tot mai mult în gang. A lăsat în urmă strada, blocurile, vântul. Pașii se pierd și nu mai găsesc drumul înapoi.

— Unde ești? strigă. Unde ești? Unde ești?

— Aici sunt, se aude vocea ei în întuneric. Gata, aici sunt.

Simte strânsoarea mâinii ei în jurul cefei și sărutul ei pe buzele lui plânse.

— Gata, aici sunt. Gata…

Sărutul ei cu gust de vânt, de ploaie și de noapte.

— Gata.

error: Content is protected !!